Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

31

  Soarele răcoros intră în camera pustie, netezindu-mi obrazul rece și udat de lacrimi sărate, scoțându-mă din transa visului nocturn.
  Îmi ridic capul greu de pe caietul ce-mi servise drept pernă și mă îndrept spre baie.
  Holul e plin de pastile împrăștiate haotic pe podeaua lucioasă. Oftez și aprind lumina la baie, mai obosită ca niciodată.

  Îmi privesc reflexia în oglindă și mă înfior. Ochii mei sunt înnecați într-o mare de cearcăne întunecate, obrazul îmi e palid iar buzele par a fi brăzdate de crăpături uscate, usturătoare. Părul îmi pare obosit și el, secat de vitalitatea cu care cândva mă puteam lăuda, iar pielea palidă, din ce în ce mai translucidă îmi dă un aer mort, străin.
  Oftez încă o dată, dând drumul robinetului și mă spăl cu apa rece pe față, în speranța de a mă trezi.
 
  Dar somnolența și numărul mare de nopți nedormite își spun cuvântul. Apa nu face decât să îmi trezească nevoia agonică și dorința vie ca un foc încins de a-l revedea, chiar și numai pentru o clipă efemeră dar mai valoroasă pentru mine decât orice altceva de pe lumea asta.

  Cad între așternuturi, ca un copac sub ascuțișul toporului și închid ochii obosită, dorindu-mi să adorm și să nu mă mai trezesc vreodată.
  Mintea mea zboară departe, dansând ușor pe aripile vântului ce suflă haotic afară, pornind spre ținuturi îndepărtate, departe, dincolo de univers, spre firicelul de nisip al sufletului său.

  Așa adorm ghemuită, cu mintea bolnavă, cu sufletul gol, înconjurată de nisipul fierbinte și blând...