Pornesc spre școală, când simt o energie ciudată, puternică, luminoasă dar rece, așa că îmi schimb brusc traseul, pornind spre acea energie stranie care mă chema.
Ajung în curtea unui alt liceu și mă lovesc de niște elevi care mă ignoră. Intru în clădire ușor, forțându-i pe paznici să nu mă vadă cum am învățat la antrenamentele cu Coco, căutând acea energie care devenea din ce în ce mai puternică.
Apoi o văd, micuță și fragilă printre elevii ca niște giganți și mă simt vrăjit de sufletul ei cald și blând, dar care emana o tristețe pură și o singurătate sfâșietoare.
Decid să o urmăresc, deși e un gest idiot, dar personalitatea ei mă intrigă la propiu.
Uit că am și eu școală și îmi încep urmărirea. Voi fi umbra ei, voi fi peste tot și poate îmi vine vreo idee cum să intru în vorbă cu ea.
***
O urmăresc de o săptămână și îi știu tot programul, când doarme, ce mănâncă, cu cine se întâlnește și ce face toată ziua.
—Ești un tâmpit, spuse Seth apărând de nicăieri în spatele meu.
—De ce? Are o aură interesantă. În plus, e interesantă. Cred că îmi place, adaug zâmbind.
—Să nu faci o tâmpenie. Ai grijă, spuse îndesându-mi o foaie de hârtie în mână.
În clipa următoare dispăruse, iar eu m-am uitat pe foaia pe care erau mâzgâlite niște cifre. Zâmbesc, deschizându-mi mobilul.
Cocoțat în copac,invizibil, îi trimit un mesaj înainte de a-și mai face o linie cu lama. Chiar nu vreau să se mai rănească vreodată.
Tăcerea e cel mai puternic urlet...
Citatul ăsta o descrie perfect. E atât de tristă și singură și niciodată nu zice nimic. Niciodată nu se exteriorizează. Niciodată nu vorbește. Doar ea, lama și perna umplută de lacrimi.
Dar astea se vor schimba. Se opreste și îmi citește mesajul, ca apoi să tresară temătoare.
—Nu îți fie teamă, nu îți voi face rău, șoptesc printre frunze...