Seth e cel care mi-a deschis ochii spre bine. Era într-o zi nasoală, unde o notă mică, niște copii mai mari râzând sunt suficiente pentru a-ți face stomacul ghem și a-ți distruge ultimul gram de dorință de a lupta.
Eram hotărât să îmi închei viața, fiind sigur că nu mai am de ce să trăiesc. Eram un monstru, răul curgea prin venele mele iar monștrii trecutului îmi mâncau încet sufletul și așa bucăți.
Mă așez undeva între stațiile de tramvai, așteptând ca o mașinărie din aceea mare și hodorogită să treacă în viteză pentru a putea sări.
Îmi imaginez de zeci de ori săritura, impactul, ultima gură de aer, iar când mașina imensă se apropie hodorogind pe șine sunt gata să sar.
Chiar înainte de a sări, niște brațe mari mă prind și mă trag înapoi de sub roțile tramvaiului, la doar câteva clipe de așteptatul impact.
—Nu e ziua morții tale, băiete, spuse bărbatul, un om-șoim după aura sa.
Nu avea 30, dar arăta bătrân, foarte matur și hotărât. Nemulțumit și umpic speriat, îl urmez tăcut, fără să știu unde mă duce. Mintea mea era de mult pe linia de plutire, pierdută undeva în neant, iar picioarele mi se mișcau robotic.
Locuia nu departe de casa mea, într-un apartament micuț la parterul unui bloc. Intru tăcut, descălțându-mă la intrare de teneșii plini de noroi.
În casă mai erau câteva persoane, strânse toate în sufrageria mică.
Doi puștani stăteau tolăniți pe cele două fotolii, dormitând în liniște, în timp ce un altul stătea întins pe podea holbându-se la tavan.
Cele două fete, una plină de cercei de metal peste tot pe părțile vizibile ale corpului, cu părul verde și haine de rokeriță și cealaltă îmbrăcată în trening și într-un hanorac negru plin de scame, stăteau și se jucau pe mobile întinse una peste cealaltă pe canapea.
—Ciudaților, el e noul nostru frate, spuse salvatorul meu, atrăgându-le atenția tuturor.
—Mișto cicatrice, tipule, spuse fata cu piercing-uri. Vreau și eu una, adăugă.
Mă simțeam ciudat printre ei, dar mă relaxez iute când le simt aurele puternice, non-umane. Poate totul va fi bine, până la urmă...