Stau pe marginea podului al râulețului ce trece prin micul meu oraș, balansându-mi picioarele în gol.
Vreau să fiu sigură că iau o decizie bună. Că atunci când voi ajunge sub valuri am făcut o alegere bună.
Oftez, proptindu-mi fruntea de balustrada rece, metalică a podului. Apa se agită neagră sub mine, dar nu simt nimic.
Mă ridic de acolo și pornesc cu pași grei spre casă, însă mă opresc în fața bisericii tăcute. Moartea nu mai e o soluție. Nu de când el a apărut.
Intru în biserica mică de lemn. Înăuntru e întuneric și cald. Luminile slabe ale candelelor oferă o aură blândă sfinților pictați cu măiestrie pe zidurile calde, pline de viață.
E liniște, probabil că nu e nimeni aici. Mă așez lângă un colț mai retras al bisericuței, la picioarele Maicii Domnului, privind în jur.
De aici, sfinții par să mă țintească cu privirea, dar nu mă simt rău, ci o liniște plăcută se așterne peste sufletul meu.
Oftez, strângându-mi genunchii la piept și mă cuibăresc acolo, în locul acela pașnic, vindecător.
Amorțeala pune stăpânire pe mine și sunt gata să adorm în brațele calde ale unei persoane necunoscute, apărută de nicăieri.
—Prietenul tău e bine cu noi, spuse o voce blândă, caldă, ce îmi făcu inima să tresare. L-am trimis să vegheze asupra ta. Va fi mereu alături de tine.
O mână blândă, cu atingerea plină de dragoste a unei mame bune mă mângâie pe cap, oferindu-mi cu fiecare atingere liniște și pace peste sufletul meu agitat, pustiu.
Când mă calmez suficient, sunt din nou singură, pe podeaua rece a bisericii, la picioarele icoanelor...