Timpu trecea greu. Mă simțeam ca o legumă. Nu făceam nimic. Nu mă mișcam, nu vorbeam, nici măcar nu respiram singur. Iar de mâncare nici nu mă puteam atinge. Nu aveam cum să mănânc.
După jumătate de an am putut sta în sfârșit în fund. Încă nu puteam vorbi, nici respira independent, iar mama imi împingea căruciorul și aparatele după mine prin spital, cu grijă și răbdare.
Mă ajuta să mă schimb și să fac baie. Stătea cu mine mereu, ținându-mă de mână când doctorul îmi schimba bandajele. Era un înger adevărat, dar eu?
Mă uitam la desene animate și citeam toată ziua. O vreme am și desenat pe un caiet adus de mama. Ne făcusem propiul nostru cod secret. Cum nu puteam vorbi, și mă durea în mai multe locuri, ea îmi arăta un bandaj și în funcție de cât de tare durea îi arătam un număr de degete: unu era pentru foarte puțin, iar zece pentru foarte dureros. Era clipa noastră de veselie în acel spital alb și gol.
Eram absent tot timpul, închis în lumea mea, singur sub apă, cu jumătate de față arsă și cu o paralizie ciudată.
Doctorii au spus că am avut noroc. Eram recuperabil, in ciuda faptului că șocul mi-a afectat o parte din creier și mi-a distrus viața cu totul. Era ceva bun faptul că trăiam, dar nu îl vedeam așa.
Ședințele cu psihiatrul erau stupide și enervante. Nu poți să îi spui unui copil care a fost bătut toată viața că va fi bine. Nu poți să schimbi soarta unui copil diform. Consolările sunt inutile pentru cei ce au cunoscut moartea.
Și tot ce îmi doream era să mă fac nevăzut...