Ceasul deșteptător mă scoate din amorțeala grea, paralizantă, oferindu-mi o durere uriașă în tot corpul.
Casc și mă ridic în fund, pe marginea patului, încercând să scap de steluțele verzi ce îmi acoperă privirea, amețeala făcându-mă să mă lovesc de măsuța de scris și, prinzându-mă de tocul ușii, ies pe hol și intru în baie.
Becul pâlpâie zgomotos, trezit și el, într-un mod la fel de brusc și anețitor ca mine.Apa rece îmi udă mânecile de pijama, lăsându-mi pe fața obosită stropi micuți, dar ascuțiți ca niște spini reci.
Intru în bucătărie cu pași târșâiți, iar ea e acolo, prăjind un ou în formă de inimă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Sau nu, căci sub cămașa aproape transparentă îi văd câteva vânătăi în formare și îi observ zgârieturile de pe gât.
Se întoarce și îmi zâmbește. Buzele îi sunt umflate, lovite. Cearcănele îi înconjoară ochii obosiți, ce au plâns probabil toată noaptea. Dar ea zâmbește cu încredere, dorind să îmi insufle curaj și bucurie.
Îi zâmbesc și eu, cu toate că amândoi cunoaștem necazurile și suferința.
Mâncăm în liniște, iar mama mă privește cu dragoste, întinzându-și mâna lungă și albă spre mine, prinzându-mi mâna rece în palma ei caldă.
Ea e îngerul meu. Mereu a fost acolo ca să aibă grijă de mine. Îmi doresc să fiu ca ea... Un înger în furtună...