Nu îmi amintesc cum a fost la început, dar știu sigur că a fost mult mai bine ca acum.
Era liniște. Oare era? Probabil, căci acum zgomotul scâncetelor și a pumnilor tatei răsună adânc în liniștea nopții.
Eram în siguranță, protejat. Acum, tot ce îmi mai astupă vânătăile sunt blugii lungi, peticiți cu grijă de mama, și de tricourile cu mânecile murdare de lacrimi și folosite pe post de batistă.
O aud țipând și îmi apăs mai tare perna pe cap, încercând să scap de durerea stranie ce îmi otrăvește pieptul.
Sting lumina veiozei și îmi trag pătura mai bine pe cap, încercând să ignor țipetele de durere din dormitorul părinților, dorindu-mi să adorm mai repede.
În adâncul sufletului îmi e dor de tatăl grijuliu ce mă ducea pe umărul lui până la tobogane în parc, râzând și de poveștile pe care mi le spunea.
Uneori mă întreb dacă nu cumva cineva mi-a furat tatăl și l-a schimbat cu un monstru...