În întunericul camerei, în liniștea nopții, o singură inimă, trează, își lua în tăcere adio de la ce avea mai scump.
Strângându-o bine în brațe, parcă dorindu-și să nu o piardă, aștepta ca ultima clipă să se scurgă și, odată cu ea, toată lumea încare trăise să se facă nevăzută.
Își trecea aproape absent degetele subțiri pe chipul ei adormit, dorind să memoreze fiecare contur al chipului ei. Buzele moi, gropița din obraz, nasul micuț și ochii mari și curioși cu care îl privea mereu.
Își trecu mâna prin părul ei ce cădea în cascade încurcate pe așternutul moale, dorindu-și o clipă să o ia cu el, să nu trebuiască să o părăsească așa.
Dar decizia asta nu o putea lua el... Era neputincios în fața sorții nemiloase.
O clipă, iar totul se va afunda în întuneric. Își lipi buzele reci de fruntea ei caldă, strângându-o în brațe cu toată puterea.
Sufletul lui începu ușor să se destrame, dizolvându-se precum zahărul pudră pe o prăjitură mult prea fierbinte, sau ca prima zăpadă.
Nu durea, căci se frângea încet și fără durere, ca somnul care vine după o zi obositoare, liniștit, așteptat și etern...
—Te iubesc, șopti iar o lacrimă îi căzu pe obraz, alunecând pe chipul ei fierbinte, lăsând o urmă sărată pe chipul amândurora, ca o legătură eternă.
Închise ochii și acceptă moartea, regretând dorința lui aprigă de acum puțină vreme de a renunța la viață.
Regretul îl împinse mai tare în ghearele întunecate ale somnului etern, iar corpul lui rămase nemișcat, rece și gol...