Și ce contează dacă simți cum totul în corpul tău se frânge pentru un motiv atât de neînțeles și complex, măreț prin propia lui definiție?
Ce contează minutele petrecute fără conștiință pe podea sau unde se apuca?
Mai merită să punem la socoteală mațele pe care și le vărsa din cauza multiplelor hemoragii în fiecare noapte?
Dar el își purta cu mult curaj bătălia, în tăcere, așteptând ca și ultimul fir de nisip din clepsidra vieții să cadă, să alunece spre pământ, iar totul să devină o liniște eternă și bine-meritată.
Îngerașul lui zâmbea. Alerga încolo și încoace, țopăind ca un mic ieduț ce se juca nevinovat în lumina îngerașului lui cu aripi negre, aprins de flacăra puternică a dragostei ce îl mistuia încet, precum o lumânare.
Picioarele dădeau deja semne că nu vor mai rezista mult torturii, însă el se încorda din nou, sărind alături de cea care i-a schimbat viața, zburând ușor alături de ea, în ciuda suferinței lăuntrice.
Și zâmbea, în ciuda chinului, zâmbea în ciuda durerii și a scurgerii timpului. Zâmbea pentru acea fată ca o floare fragilă, apărată într-o zi geroasă de iarnă de mâinile lui calde, grijulii pe măsură ce totul se schimba.
Zâmbea pentru nopțile nedormite în care i-a vegheat somnul de pe acoperiș, pentru sutele de absențe de la școală pentru a o putea veghea non-stop și pentru sufletul ei inocent și blând pe care îl deschisese pentru el.
Simțea că în sfârșit își găsise locul, acolo, în mica ei inimioară ce îi bătea încet în pieptul micuț, dar numai bun pentru el, un suflet rătăcitor și pustiu.
Nu mai era singur. O avea pe ea, iar asta îi dădea curaj și putere. Și chiar de știa că ultima bătaie a inimii sale se apropia vertiginos, nu făcu mai mult decât a-și strânge îngerul la piept, în speranța că sufletul ei micuț îl va salva...