—Prințesă, șopti.
Vocea asta...Așa cunoscută... Atât de vibrantă și aducătoare de viață...
Deschid ochii cu frică, iar el stătea acolo, pe marginea patului, zâmbind slab.
—Fie, oftez. Dă-i drumul. Aruncă-mă în foc sau în apă sau unde vrei tu...
—Sunt aici îngeraș, spuse, iar mâna lui îmi atinse încet obrazul plâns.
Și atunci am putut să zbor...Într-o clipă toată durerea a dispărut. E greu de explicat ce am simțit în acea clipă. Mă simțeam ca un trandafir uscat de clipele de singurătate, dar la care grădinarul s-a întors la timp, cu mâinile sale pricepute, pentru a-l aduce din nou la viață.
Simțeam cum crește în mine o putere nouă, ce rupse bariera durerii, lăsând soarele să reintre pe fereastră.
Era...minunat!
—Nimeni nu trebuie să sufere din cauza mea. Mai ales tu, zâmbi.
Și pentru prima dată, văd dincolo de urechea lui sfâșiată și chipul ars pe jumătate, mai adânc, în inima și în sufletul lui curat și pur...
Îmi închid ochii și accept bucuria, liniștea brațelor lui și suflarea blândă ce îmi atingea obrajii reci, încălzindu-i.
Mă ghemuiesc în brațele lui, ca înainte, pregătindu-mă să adorm.
Când îmi simt mâinile ude.
De sânge venit de nicăieri. O clipă cred că am uitat că sunt în acea perioadă și am uitat. O clipă.
Apoi totul fu distrus, când mă întorc cu fața la el.
Zăcea într-o baltă de sânge, tăiat și înjunghiat în mai multe locuri.
—Aaaaaa! țip cât mă țin plămânii.
Un rânjet îi apăru pe fața însângerată. Ochii lui mă priveau cu o foame demonică. Apoi văd cuțitul. Pe care și-l scoase cu un pocnet din propiul spate.
Strig din nou și simt cum rămân fără glas.
—Nu...te rog, șoptesc când el mă încolțise cu cuțitul în mână.
Pașii târșâiți, de drogat, lăsau urme sângerii pe jos...
—Te rog!
Și tot ce am putut face a fost să închid ochii și să aștept să fiu ucisă a mia oară...