Nu știu unde găsesc puterea de a deschide ochii. Dar când o fac, un zgomot dureros îmi umplu timpanele care aproape că îmi explodară în cap, în timp ce un miros înțepător și scârbos de pastile îmi intră, pe cât se poate, prin tuburile de plastic ce îmi fuseseră înfipte în nări. Ochii mă usturau, chiar dacă în încăpere nu era aproape deloc lumină.
Eram la spital, dar nu aveam habar cum ajunsesem aici. Sau de ce aveam o groază de tuburi ce ieșeau din mine și care îmi umpleau corpul amorțit cu tot felul de lichide ciudate.
Când cineva intră în cameră și aprinse lumina, am simțit cum e să îți ardă ochii la propiu. Parcă cineva mi-ar fi turnat o mână de praf de chilli peste toată fața.
Și parcă nu se mai oprea. Ca și cum mi-ar fi dat să cad dintr-un iad in altul.
Simțeam cum pielea îmi arde la propiu, sub puterea a miliarde de mici raze ascuțite de lumină de foc.
Și l-am văzut din nou, lângă patul meu. Mă privea trist, șoptind ceva ce nu am putut înțelege. El fu cel care îmi înfipse acul în braț, aproape cu brutalitate, lăsându-mă să cad iar în nesimțire. Iar asta a durut mai tare decât tot ce simțisem până atunci...
Nu fac decât să accept ca soluția din seringă să îmi curgă încet, ca un roi de furnici prin venele mele.Mă calmez și, resemnată, sunt gata să renunț la tot...
Ca și cum aș mai fi avut ceva...
Ca și cum...
Nimic...Întuneric...Liniște...
Moarte...