—Acea luptă a luat sfârșit, spuse o voce. Lasă frica să curgă.
Mă zbăteam în propia mea durere agoică nesfârșită, ce îmi smulgea haotic bucăți din suflet, aruncându-mă în cel mai întunecat loc al minții mele, în același iad cumplit ce m-a secat de puteri atâția ani...
—Sunt aici pisic.
Vocea lui... vocea lui e așa minunată, răcoroasă, vindecătoare și plină de liniște... Mă agăț cu ultimul gram de conștiință de vocea lui, de șoapta lui coborâtă ca o ploaie peste nisipul fierbinte al deșertului.
Aerul rece îmi umplu crud plămânii, iar imaginea ștearsă a lui imi trecu fulgerător prin fața ochilor, ca mai apoi să se întunece totul și să cad în nesimțire.
—Îngeraș, îngeraș, trezește-te, vocea lui mă readuse la viață.
Mâinile mă dureau încă și picioarele îmi erau amorțite. Îmi deschid încet ochii, care se umpu de o lumină ciudată și incețoșată ce mă lovi brosc, făcându-mă să îmi închid ochii.
—Lumină...șoptesc.
—Asta e minunat, șopti, lipindu-și buzele uscate de fruntea mea încă umedă și sărată. Odihnește-te, pisic.
Îl simt cum mă ia în brațe, pornind cu mine prin aburi slabi de medicamente și dezinfectant.
Mă trezesc mult mai târziu, când nevoia de a merge la baie își spuse cuvântul. Întredeschid pleoapele încet, ca să mă lovesc de o imagine foarte blurată și încețoșată. Însă vedeam. Zâmbesc.
O umbră ciudată se apropie de mine.
—Te-ai trezit...
—Taci umbră în abisul vederii mele și cară-mă până la baie ca o stăpână și prințesă ce-ți sunt, zic pe cel mai serios ton al meu.
—În regulă, maiestate, să vă însoțesc pe tronul dumneavoastră, zise și el la fel de serios, luându-mă în brațe ca în spital. Regina mea, surâse fericit