—Nu pare nimic semnificativ, mormăi doctorul aproape pentru el, probabil holbându-se la ochii mei de minute în șir. Mă bucur că nu îi pot vedea fața.
—Voi vedea sau nu? strig exasperată.
—Ar fi trebuit să vezi deja. Însă tu ești cea care nu vrea să vadă.
—Da, sigur, eu nu vreau, pfff.
—Nu ești încă pregătită mental pentru reîntâlnirea cu lumea. Îți recomand să mergi să faci acupunctură. Sau câteva ședințe cu un psiholog. Amândoi știm că nu ai orbit dintr-un accident cu gheață, spuse suficient de încet cât părinții mei să nu audă.
Niște fiori puternici de frică mă fulgerară dintr-o dată, făcându-mi pielea de găină instantaneu. Doctorul știe că am încercat să mă sinucid. Știe și îl va spune alor mei. O sa devin un copil problemă și pentru ei...
—Ești ok? mă intrebă Anonimul îngrijorat.
—D-da, sunt...ok, cred.
—Nu mă poți minți, dar fie, cum vrei, spuse și mă împinse jucăuș, făcându-mă să mă dezechilibrez, însă brațele lui mă apărară de căzătura iminentă, trăgându-mă în siguranță, la pieptul lui. Dar să știi că sunt aici, adăugă. Orice ar fi.
—Mai bine mergi cu un prieten în întuneric decât singur în lumină...bolborosesc eu. Nu mi-am primit cadoul de Crăciun, îi zic.
—Facem schimb de secrete?
—Acasă,la mine în cameră, zic si intru în mașina părinților mei.
—Tu prima, spuse și se trânti pe pat lângă mine.
—Doctorul știe. Știe că am încercat să mă sinucid. Îmi e frică... șoptesc căutând căldura corpului său prin acel pustiu întunecat. Și părinții sunt oricum bănuitor dar nu zic nimic...încă...
—O să fie bine. Nu va spune nimănui. Și ei te vor iubi așa cum ești. Și eu la fel, prințesă, spuse sărutându-mă protectiv pe frunte.
—E rândul tău, spun ghemuindu-mă mai bine în brațele sale.
—Cred că a sosit timpul să aflii de ce nu am vrut niciodată să mă vezi, șopti. Eu...