—Tu cum te simți? îl întreb căutându-l cu mâna prin pat.
—Ca un rahat. Tu?
—Mai rău, mormăi.
Tăcu. Am tăcut și eu, încercând să adorm la loc, însă foamea își făcuse prezența, într-un mod foarte supărător.
—Îhhh, oftez exasperată.
—Crăciun fericit, bolborosi și el.
—Ai vrea tu, mormăi și mă ridic din pat, căzând în secunda următoare pe jos. Au! mormăi la fel de plictisită.
—Ești bine? Ai pățit ceva?
—Te înșel cu podeaua, spun și mă așez mai confortabil pe parchetul rece.
El rămase întins pe pat.
—Îmi e foame, spuse.
—Și mie, adaug.
—Mâncăm?
—Nehhh, nu îmi mai e foame...
Aruncă o pătură peste mine și se întinse mai bine in pat.
—Dacă nu o să mai văd niciodată?
—Atunci îți voi da ochii mei, spuse calm.
—Chiar voiam să știu cum arăți...
—Și asta o să aflii, spuse si se ridică din pat, luându-mă în brațe, ieșind din cameră, coborând scările și intrând probabil în bucătărie.
—Sunt șaten, dacă te interesează.
—Ce?
—Nu ce, poftim. Stai jos, spuse și mă lasă să cad pe scaun. Am 1,80 și...7, cred. Și ochii negrii.
—Serios?
—Nu. Dar așa aș vrea să arăt. Deci, ce papă prințesa azi?
—Îmi spui cum arăți? Și...ceva comestibil, presupun.
—Păi ți-am zis. Într-o lume perfectă așa aș arăta. În schimb, am o cicatrice urâtă și o mâna de robot, dar e ok...
—Ce??
—Nimic, fac pe interesantul... sau nu. Nu vom știi niciodată, spuse nonșalant.
—Ești enervant, mormăi.
—Salată de beouf! strigă. Din asta nu îți dau că îmi place prea tare, adaugă. Ce zici de cozonac sau niște ouă roșii...
—Alea se fac de Paște, spun plictisită.
—Să vedem, din astea, și astea, niște din astea, încă niște ceva-uri... Gata! Masa e servită, chiar dacă nu vezi nimic.
—Te pocnesc, mârâi.
—Dacă mă nimerești, fie, chicoti. Uite încă un citat: nu îi judeca pe oameni pentru alegerile pe care le fac, când nu știi opțiunile dintre care au avut de ales.
—Are vreun sens ce spui?!
—Nu. Acum taci și papă.