C A P I T O L U L I V
Nuanțe de gri
1842
Puţină lume îl cunoştea altfel decât după nume pe acest înfricoşător lord, a cărui sosire tulburase atât de mult aşezarea. Abia dacă vreo câţiva oameni din ţinut îşi aminteau să-l fi zărit odinioară, şi aceia bătrâni, dar care păstraseră vii acele timpuri de coşmar pentru locuitorii satului Ardenne.
Drumul era plin de hârtoape, alunecos şi noroios cât cuprinde. Privirea-i contempla împrejurimile unde crescuse şi copilărise atâta timp. Totul se schimbase mult, dar atunci vedea prin ochii inocenţei, acum însă sufletul său se veştejise. Doar peisajul i se prelingea dinaintea ochilor neschimbat; coastele dealurilor îşi păstraseră umbra, valea râului Semois era tot surâzătoare, ca în amintirile sale îndepărtate. Pădurea purta încă semnele furtunii. Îşi săltă capul, privind cerul. Gri. Cu nuanţe care mai de care mai închise, cu tuşe azurii. I se păru că văzduhul nu era decât o pânză, pe care un pictor îşi curăţase pensulele. Coroanele copacilor erau scăldate în coloritul pestriţ al toamnei, curăţate din belşug de stropii ploii. Trunchiurile arborilor erau groase, lumina profilandu-se printre ele.
Întunericul începuse a se lasă parşiv în jurul ţinutului, aducându-şi ca tovarăş vântul rece. Perdele berlinei fremătară, îndemnate de-o adiere răcoroasă, lăsând să intre miasma proaspătă a înserării.
- Trageţi, rogu-vă, obloanele. Este un ger cumplit!
Întorcând capul, zări o femeie complet necunoscută, ce-i era totuși soţie. Avea un chip lăptos, frunte semeaţă, doi ochi căprui, făţarnici, umbriţi de gene arcuite în jos şi o gură cu buze subţiri acoperite de roşu carmin pentru a ascunde acest defect. Buclele ei blonde, învârtite pe deget, îi atingeau gingaş umerii dezgoliţi, aşa cum se purta la curtea din Londra. Pentru mulţi alţii, ea ar fi apărut ca un înger, alinându-le visele în nopţile de nesomn, însă pentru el nu era decât o figură ştearsă, printre multe alte feţe ce nu-l interesau nici câtuși de puțin.
Ea se codi, făcând faldurile rochiei să tresalte, iar pe el să fie conştient de cererea ei. Inhală aer în piept, parcă vrând să-l păstreze pentru veșnicie. Mirosul din berlină era înăbuşitor datorită parfumului scump al doamnei. Mult prea dulce, de prost gust. Îl privase de revederea tărâmului ireal, doar pentru că era geloasă pe atenţia acordată peisajului şi nu ei. Îşi aranjase colierul din ametist şi-şi netezi o cută a rochiei liliachii pe care-o purta. El se răzmase pe pernele confortabile, brodate cu fir de aur. O nerăbdare apăsătoare puse stăpânire pe corpul său. Ar fi vrut să alerge chiar el până la poarta conacului.
Dintr-o dată, legănatul sâcâitor se opri. Deschise geamul şi i se adresă vizitiului.
- Pentru ce această întârziere? Oare nu s-a împotmolit trăsura? întrebă nerăbdător.
- Am oprit să adap caii, milord. Animalele nu sunt obişnuite cu un asemenea ritm, spuse el. Uitaţi că în ultimele ore am străbătut treisprezece leghe în galop, drumurile astea nu sunt potrivite pentru cai de rasă aşa de nobilă ca ai dumneavoastră.
- Fă bine şi grăbeşte-te, porunci el, iar omul abrobă.
Peste un sfert de ceas, berlina îşi reluă calea anevoioasă. Cei doi pasageri de viţă nobilă fură zdravăn zdruncinaţi. Ea nu mai contenea să-şi deplângă durerea cauzată de zguduituri, iar el alegea să tacă. Se plictisise îngrozitor, iar pălăvrăgeala fără noimă a femeii îl scotea din sărite. Auzise pledoarii de la picturi, la arhitectură, apoi la mătăsuri şi literatură, când de fapt dorea doar să asculte susurul râului şi sunetele pădurii.
Zări în depărtare conturul satului, estompându-se în noapte. Casele erau nişte schelete fără lumină. Cu cât se apropia mai mult, cu atât căpătau formă. În curând, intrară în Ardenne. Un neastâmpăr febril îl cuprinse. Ajungând în piaţă, putuse vedea parohia în stânga, iar pe dreapta castelul. Berlina coti, luând calea ce ducea spre cel din urmă.
Trăsurile - una a nobililor, celelalte transportând personalul, se opriră în faţa porţilor zăvorâte. O lumină răzbătea prin geamurile salonului. Deci e adevărat, îşi spuse el, nu a fost lăsat în paragină. O femeie înaltă şi subţire apăru în cadrul uşii, trăgând zăvorul şi lăsându-i să intre.
-Nu-i vreme de tânjeală! Duceți caii în grajd, nu uitați să-i adăpați și să-i hrăniți! spuse Marlene cu voce puternică, îndemnând vizitiul să se ridice de pe capră.
Lordul îi deschise portiera ducesei, ajutând-o să coboare. Ea se uită pieziş la castel, ca şi cum ar fi fost duşmanul ei cel mai aprig. Urâse că fusese exilată de către propriul soţ în acest colţ de lume neştiut, unde nu avea parte de plăcerile oferite de curte.
Intrară în castel, urmaţi de servitori. Îşi amintea fiecare părticică a castelului ca şi cum nu l-ar fi părăsit niciodată. Pe culoar fuseseră aprinse lumânări, iar în salon ardea un foc straşnic. Bessie făcu o plecăciune de curtoazie, încercând să-şi ascundă paloarea groaznică cauzată de vederea bărbatului.
- Bine aţi venit acasă, domnule! zise fără a-şi trăda şocul.
- Vă sunt profund îndatorat pentru tot ce aţi făcut, răspunse el.
-Plăcerea a fost de partea noastră. Doriţi să serviţi cina?
-Da, chiar aici dacă se poate.
Bessie se înclină şi părăsi camera, în îndeplinirea poruncii date. Lordul se plimbă memorând fiecare detaliu. Îşi amintea de cele două capete împăiate care îl înfiorau copil fiind. Colecţia de archebuze şi puşti de vânătoare era neclintită. Trase aer în piept și mirosul de castel - un amestec de lemn, piele, foc și cărți - cu iz pregnant de praf îi umplu nările. Ducesa îl privi stând în mijlocul încăperii, străbătând cu interes fiecare obiect, comportament pe care nu-l remarcase la soțul ei niciodată. Castelul englez în care obișnuiau să locuiască îl lăsase rece chiar dacă bogăția aflată în interior o întrecea pe a acestuia.
-Pfui! făcu ducesa, dornică să-i câștige atenția. Odaia asta miroase a cavou!
-Aceasta este locuinţa dumneata de acum încolo, doamnă, îi răspunse el conştient de neplăcerea pe care i-o cauzase călătoria ce o luase pe nepregătite.
- Zău, dacă va înţeleg, făcu ea. Nu pricep ce-i cu acest nou capriciu al domniei voastre de a vă revedea satul. Şi pe o vreme ca aceasta!
- Oh, doamnă! Puţină ploaie nu strică nimănui.
- Sper să fim înapoi în Anglia până în iarnă, spuse femeia aşezându-se pe unul din fotolii cu grijă, asingurându-se că-i poate susţine greutatea.
Prin crăpătura perdelelor vişinii îşi zări servitorii ducându-şi bagajele într-o casă aşezată spre marginea parcului. Buza de sus i se răsfrânse peste cea inferioară, gest pe care îl făcea doar în situaţii din care presimţea că lucrurile nu vor decurge după dorinţele ei. Începuse să urască acest loc încă de când pusese piciorul în castel.
Marlene şi Bessie aduseră cina, servită în veselă de porţelan şi tacâmuri din argint cu iniţialele lordului gravate pe ele. Lângă ele, alte câteva servitoare le ajutau pe cele vechi.
- O să discut mâine cu tot personalul care s-a îngrijit de castel, spuse el uitându-se pe fereastră la forfota ce se stingea uşor, uşor.
- După cum doriți, domnule. Să vă pregătesc apartamentul, milady? întrebă Bessie.
Ducesa aprobă din cap. Ochii îi zburau neîncetat la soțul ei, nefacând niciun efort în a-și disimula neplăcerea.
***
Imediat după încheierea cinei, se văzu iarăși în faţa uşii încuiate de mai bine de două decenii. Scoase cheia dosită în buzunarul redingotei, băgând-o adânc în broască. Scârţâitul balamalelor răsună cu ecou în tot castelul. Se dezbracă în grabă, fără a aprinde lumânările sau lampa cu gaz de pe noptieră. Trase perdelele, astfel încât lumina lunii să învăluie camera într-o ceaţă argintie şi deschise larg ferestrele. Aşternuturile încă purtau un miros aparte, deşi îngălbenite şi prăfuite. Apoi urmărind, pe jumătate adormit modelele pe care le broda astrul pe podea simţi un alt miros care se amestecă cu cel de praf, dar care i se părea atât de cunoscut. Îi înţepa nările chiar şi când întoarse capul pe pernă. În colţul camerei rămaseră de strajă trei trandafiri înalţi.
Dimineaţa se profilă încetişor, tulburând somnul bărbatului. Toată încăperea era învăluită în misterioasa lumină galben-albastră, pe care-o privea pe sub genele lungi. Primul impuls fu să închidă fereastra, dar peisajul îi fură ochii. Soarele spălăcit se ridică sfios pe bolta cerească, mângâind colinele cu razele sale. Dimineaţa se năştea în pântecele sătucului Ardenne, inocentă şi nepătată de lucrurile lumeşti.
Se îmbracă şi coborî scările, găsind sufrageria strălucind de curățenie, aşa cum poruncise ducesa. Camerele erau pline de flori proaspăt cumpărate, geamurile erau larg deschise şi Gwendoline - camerista, tocmai lustruia sfeşnicele înalte, fixate pe perete. Cum îl văzu, se îmbujoră şi îl întreba dacă a dormit bine.
- Ştiţi unde este ducesa?
- Da, în apartamentul dânsei alături de cele două doamne din suita dumneaei.
-Chemaţi-o.
Miss Lafayette dejună alături de soţul său, privindu-l cu coada ochiului. I se îndoia inima ştiind că acel bărbat frumos îi aparţinea. Toate femeile de la curtea reginei Victoria îşi plecau ochii şi-i aruncau zâmbete îndulcite. Se zvonea de către gurile răutăcioase că până şi capetele încoronate îl doreau ca amant. Vestea căsătoriei lui cu ducesa de Kent, altfel spus miss Lafayette, una din rudele reginei, stârnise multe controverse în lumea vorbitorilor de limbă engleză. Multe inimi se frânseră atunci, dar încercările îndrăzneţe nu conteniră. Pe lord îl lăsau rece aceste demonstraţii de afecţiune, de altfel arătându-se întotdeauna calm şi cumpănit. În afară de datoria de bărbat pe care o avea faţă de soţia sa, nu erau legaţi cu nimic. Ea îl iubea nebuneşte, dorind mereu să-i capteze atenţia, însă el rămânea impasibil. Nimic nu reuşise să-l tulbure niciodată. Fusese un şoc când îi simţise nestatornicia de ziua trecută.
-Doamnă, am să mă retrag în birou, dacă nu va deranjează. Puteţi să va petreceţi timpul după pofta inimii restul zilei.
Nu trebui decât să străbată holul îngust pentru a ajunge în camera înţesată de hârţogării, documente şi colecţia de scrisori a tatălui sau. Se aşeză pe scaunul din spatele biroului, descuind și trăgând sertarele rând pe rând. Descoperi două clasoare cu timbre aduse din Austria şi un ierbar, în care desluşi scrisul elegant şi înclinat al unei femei. Ultimul sertar de jos era încuiat cu un altfel de sistem, aţâţându-i curiozitatea.
Gwendoline băgă capul în deschizătura uşii anunţându-l că trei femei doreau să-i vorbească.
O bătaie scurtă, dar promptă îi dădu se ştire că ele ajunseră.
-Intraţi!
Marlene intră prima, urmată de Bessie, apoi de încă o femeie. Lordul, care până atunci se uitase pe fereastră, aşteptându-le, zări o sclipire neagră reflectată pe sticlă, întorcându-se mai apoi. Un fior îi cutreieră trupul bărbatului. O făptură sublimă se afla în faţa lui; măruntă, fragilă ca o pană, o silueta suplă, cu o talie îngustă. Frumoasa ei piele albă de sidef o făcea să pară de porţelan. Părul de un negru întunecat îi creiona chipul, deşi era strâns la spate. În ochii ei putea regăsi cerul, marea, pajiştile înverzite ale primăverii şi sclipirea unor safire cusute pe marginea lor.
Dură doar un moment s-o zărească, păstrându-şi atitudinea calculată. În timp ce vorbi refuză cu vehemenţă s-o privească.
- După cum ştiţi venirea mea a luat pe nepregătite mulţi oameni, dar mai cu seamă pe voi. Aveţi mulțumirile mele pentru bună voinţa de care aţi dat dovadă. Din păcate, n-am cum să-mi scuz absenţa, însă nădăjduiesc că veţi rămâne în continuare în serviciul meu, alături de restul personalului.
- Desigur, milord. Vă suntem devotate şi mulţumim pentru generozitatea dumneavoastră. Nici una dintre noi nu are alt cămin decât castelul, spuse Bessie cu o umilinţă prefăcută.
Dalian putu jura că remarcase în tonul ei o notă de ironie.
- Nădăjduiesc că e decizia cea mai bună, mai spuse nobilul.
Marlene se înclină, părăsind camera urmată de Bessie. Dalian făcu o reverenţă elegantă, până în pământ. Într-o clipă de rătăcire, privirile lor se întâlniră. Observă atunci în câte game de gri erau pictaţi ochii lui, în care rămase legată.
Colţurile gurii i se ridicară involuntar. Erau atât de multe nuanţe de gri câte secrete se ascundeau în spatele lor.