Plămânii mă ustură, obligându-mă să iau o gură uriașă de aer, tușind. Așa se simte când mori?
Mă durea jumătate de corp și eram amețită. De ce doare atâta?! Îmi venea să plâng, însă nu reușeam. Lscrimile îmi rămâneau undeva în spatele pleoapelor imposibil de deschis, lipite fiind parcă cu lipici. Sau cu o eșarfă, ceva greu ca un văl. Mă zbat ușor, ca un pește pe uscat, dându-mi seama de nereușită. El mă sărută pe frunte, oftând ușurat.
—Nu trebuia...să mă oprești, îngaim nemulțumită.
—Nu vreau să te las sa faci aceeași greșală ca mine.
—Dezleagă-mă, vreau să te văd, spun.
—Dar nu te-am legat cu nimic, spuse confuz.
Însă totul era negru în jurul meu. Panica se strecură mârșavă în sufletul meu.
—Nu...nu vad...șoptesc. Nu mai pot vedea! suspin și mă lipesc de pieptul lui mai tare, ca un refugiu cald pentru sufletul meu.
—O să chem un taxi și o să mergem la spital, spuse mângâindu-mi chipul încă ud. Dar mai întâi v-a trebui să te schimbi. Te ajut eu, spuse și mă ridică în brațe.
Am stat tăcută pe scaun, căutând măcar o fărâmă de lumină în întunericul acela nesfârșit, în timp ce el îmi schimba hainele ude cu altele uscate. Aproape ca nu mă mai deranja că mă putea vedea goală...la urma urmei, cui îi pasă?
—Hei, o să fie bine, v-om trece peste...împreună, spuse încercând să pară pozitiv.
Apoi sună la taxi. Mă ajută să cobor scările și să îmi pun ghetele și geaca. Mă simțeam inutilă. Îmi sună apoi părinții ce erau la muncă, să vină urgent la spital, fără să dea mai multe detalii.
Sper să mă fac bine...