Nu stiu ce să fac...Strigătul de disperare îmi rămăsese undeva în fundul gâtului, iar corpul începu să îmi tremure groaznic.
Străinul mă sărută ușor după ureche, cu grijă, parcă să nu mă rănească.
—Șhhhhhh, e în regulă, nu am venit să îți fac rău...
—C-cine e-ești? soptesc cu groază.
—În întunericul nesfârșit, lumina mea eşti tu, răspunse.
—Tu...șoptesc terifiată. Ce vrei?
El mă trase mai tare spre el, prinzându-mă în brațele sale ca într-o colivie.
—Să zicem că m-am săturat să te admir de la distanță...
—Pleacă, nu te vreau aici! Ești rău...
Un suspin era gata să iasă, însă l-am oprit cu un efort uriaș.
—Știu pisic, știu... Nu fac decât să rănesc...
—Te rog, pleacă! spun sugrumată.
El oftă, mă sărută ușor pe frunte și se ridică încet de pe pat. Se îndreaptă spre geam, oprindu-se o clipă să îmi așeze mai bine pătura, apoi deschise fereastra, lăsând o rafală rece de aer să intre în cameră.
—Stelele pălesc în fața sufletului tău luminos ca soarele, nu uita asta...
Într-o clipă se făcu nevăzut, iar eu mi-am lăsat lacrimile să evadeze, scâncind cu mâna întinsă spre fereastră...
Curând sunt aruncată înapoi în lumea viselor, plutind într-un ocean de lacrimi şi confuzie...