C A P I T O L U L I I I
Camera din capătul holului
1842
Septembrie era pe sfârşite şi luna octombrie bătea la uşă, ameninţătoare şi ploioasă. Cerul era plumburiu, soarele se încăpăţâna să-şi ascundă razele îndărătul norilor, iar vântul sufla cu o turbare neobişnuită dinspre miazănoapte. Pădurea era poleită cu brumă, clătinându-se supusă adierilor glaciare. Din sat începu a se zări fumul negricios al primelor focuri, iar veşmintele cârpite fură înlocuite de rochii din stofă groasă şi şaluri înădite, alături de veste căptuşite cu blană de animal.
Plouase de curând, îmbibând pământul şi preschimbându-l în mocirle noroioase, unde ţi se afunda piciorul până la gleznă. Şi totuşi, ea păşea agale trăgând cu insaţietate aer în piept, în timp ce tivul rochiei se înmuia în poteca alunecoasă. Zări satul de cum coti, mereu acelaşi. Casele erau răsfirate care încotro, un amalgam de oameni, vite, păsări, negustori şi florărese. Trecu repede pe lângă primele magherniţe, zburdând şi murmurând un cântecel în şoaptă, doar pentru plăcerea de a vedea rotocoale de abur țâşnindu-i printre buzele roşii.
Piaţa se afla în inima satului, la fel de zbuciumat şi încâlcit ca şi locuitorii. Negustorii se lăudau cu marfă adusă chiar din capitală, la preţuri rezonabile - desigur. Târgul, mereu acelaşi, înecat în strigăte, îmbulzeală, jivine care alergau de colo colo. Oamenii se uitau la ea cu coada ochiului, şuşotind. Pentru ei tot ce ţinea de castelul unde bunăoară sălăşluia un lord tiranic, însemna moarte şi suferinţă. Tânăra îşi strânse mantaua în jurul trupului, şi-şi potrivi coşuleţul pe braţ. Roti ochii încercând să cuprindă totul. Carne, mirodenii, veselă, împletituri, mătăsuri, bijuterii şi flori. Înaintă stânjenită în marea de oameni, oprindu-se să-şi tragă sufletul în faţa unui negustor grăsan şi bărbos. Admiră noile materiale aduse de peste graniţă, dând cu ochii de unul. Culoarea lui aducea cu adâncul mării, un albastru misterios cu sclipiri negre. Mângâie finul material.
- Este cu adevărat frumos, medită cu un surâs melancolic. Ce fel de mătase este aceasta? întrebă cu glas tare.
- E mătase Dupioni. Mult prea scumpă pentru dumneata, îi răspunse burtosul vânzător după ce se uită la ea cu acreală. O fetişcană purtând o rochie cu croială simplă, fără nici un fel de înfloritură, şi o locuitoare a acelui castel, nu putea decât să-i sperie clienteala de rang mai înalt. Prin urmare, o piază rea pe care se grăbi s-o alunge.
Dalian înălţă capul semeaţă, înfruntând privirea bărbatului. Se întoarse cu dezgust. Datorită mişcării bruşte, frumosul ei păr negru se desprinse, sângele îi năvăli în obraji, ochii de un albastru-verzui aruncau flăcări şi mânia, ruşinea umilinţei dădeau chipului ei o expresie sublimă.
Ropotul unui cal în putere, cu spume la gură reuşi să amuţească zumzetul întregii pieţe. Călăreţul care îşi făcu apariţia era un om din partea locului, îmbrăcat respectabil într-un costum de călărie. Strângea din răsputeri hăţurile calului, ale cărui potcoave păreau că scapără scântei.
- Hei! Uite-l pe Maurice! zise unul dintre ţărani.
- Chiar el, observă un altul, şi e grozav de grăbit. Fără îndoială că aduce veşti proaste lui tată-său.
Era un tânăr înalt, la vreo douăzeci de ani, viguros şi cu poftă de viaţă. Avea un aer mândru şi calm, lucruri trădate de postura dreaptă, ochii sinceri de culoarea pământului după ploaie și de gura ce găsea mereu câte un zâmbet liniştitor.
Oamenii se îndreptară spre el, pesemne băgând de seama că împrejurările sunt grave.
- Ei, Maurice, îi strigară ei de îndată ce-au fost atât de aproape încât să poată fi auziţi, de unde vii aşa iute?
- Din oraş.
Oraşul, pentru locuitorii din Ardenne şi din împrejurimi, era Namur la o depărtare de cincisprezece leghe.
- Şi de la Namur ţi-ai cumpărat calul? întrebară ştiind că singurul cal al familiei Coguet, din care făcea parte tânărul blond era un roib bătrân.
- Nu l-am cumpărat, mi-a fost împrumutat.
Un zumzet străbătu mulţimea adunată ca la circ, în râdurile căreia Dalian asculta ciudata afirmaţie a călăreţului. Maurice Coguet îi era unul dintre prietenii cei mai apropiaţi, întrucât se cunoşteau de pe vremea când micuţa se ducea la fermă să ia lapte. De atunci, ea rămase legată de fiul fermierului.
- Mi-a fost împrumutat, continuă el, ca să aduc mai repede o veste de necrezut.
Teama îi cuprinse din nou pe săteni.
- Fostul stăpân al acestor locuri, lordul Ardenne, se întoarce acasă!
- Ah, Dumnezeule! Se zicea că a dispărut.
- A fost o greşeală.
- L-ai văzut?
- Nu, altcineva l-a văzut în locul meu, acela i-a vorbit. Şi acest altul este domnul Pitard, proprietarul hotelului La Mouette din Namur. Treceam de dimineaţă prin faţa hotelului şi m-a strigat : „Flăcăule, vrei să-mi faci un serviciu?" Bineînţeles că i-am răspuns „da". Atunci el mi-a spus „ Ţi se va înşeua un cal, vei galopa până la Ardenne şi îi vei anunţa pe locuitorii reşedinţei nobiliare că lordul Ardenne a sosit azi-noapte aici cu un poştalion, împreună cu soţia sa, ducesa de Kent, și mulți servitori. Dă dispoziţii ca totul să se afle în perfectă ordine, iar focul să fie aprins mâine la venirea lordului!„.
În mijlocul tuturor acestor ţărani care îl ascultau cu fălcile încleştate, o tânără palidă se unduia prin mulţime, hotărâtă să ajungă cât mai debrabă la castel.
- Ce ne interesează, strigă un arendaş, dacă lordul Ardenne e la Namur?! Să rămână la La Mouette atâta timp cât îi convine.
- Şi ce caută aici? întrebă un negustor.
- La naiba! Nu mi-a spus, răspunse Maurice, dar nu trebuie să fii cine ştie ce înţelept ca să-ţi dai seama. Vine să-şi ceară fostele domenii.
- Să ceară cât pofteşte! Strigă cu violenţă un bărbat. E vina noastră că nobilii au fugit în străinătate? Noi nu le-am furat pământurile!
- Părerea mea este, reluă tânărul Coguet, că am face bine să-i ascultăm porunca pentru o vreme. Pe urmă, am putea să-i cerem sfatul judecătorului din Namur, dacă nu ne-o conveni.
Oricât de neplăcută şi respingătoare li se părea ideea, sătenii căzură de acord că e o povaţă înţeleaptă şi de luat în seamă. Astfel fiecare se înapoie cu o nouă nenorocire
atârnând pe umeri cu care să-şi apese mintea.
Maurice dădu pinteni calului, când zări în valul de oameni un păr negru ca tăciunele, desprins pe alocuri. Ştiu din prima clipă că e ea. Tocmai cotea în grabă când auzi galopul unui armăsar în urmă ei. Se întoarse văzându-şi prietenul.
- Ziua bună, domnişoară. Încotro? Întrebă el cu un zâmbet.
- La castel, Maurice. Trebuie să le dau de veste lui Marlene şi Bessie.
- Sper că nu vă cauzez o neplăcere dacă vă conduc.
Şi zicând acestea descălecă şi o ajută pe Dalian să se suie în şa. Prinse calul de căpăstru, călăuzindu-l pe drumul bolovănos.
- Este o cruzime din partea lordului, murmură Maurice suficient de tare cât să fie auzit şi de brunetă.
- De ce spui asta?
- N-are ce cauta aici. Nu va face decât să tulbure apele bietului nostru sat.
- Nu-ţi împărtăşesc opinia, dragul meu domn.
- Cum, scumpă domnişoară? Dumneata îl vei primi cu braţele deschise?
- Ah, Maurice! Doar n-o să fi gelos pe un bătrân lord care-şi duce zilele după moravurile de la curte?
- Pe undeva este un adevăr în ceea ce spui, recunoscu blondul.
În vârful dealului, clădirea castelului apăru la orizont iar tânărul nu-şi înţelegea impulsul de a o lua la goană cât mai departe de el. Faţada conacului era cu adevărat spectaculoasă, dispusă în două etaje şi un pod cu ferestre înalte, dar mereu acoperite şi un turn ce se înălţa deasupra intrăii principale. Orologiul din vârful turlei anunţă prin douăsprezece bătăi ora la care ajunseră cei doi mesageri ai nenorocirii.
Dalian duse calul la adăpostul unui pâlc de arbori, sărutându-i botul umed sub privirile drăgăstoase ale lui Maurice. Intrară amândoi în casa mică, scuturându-şi noroiul de pe ghete ca să n-o supere pe Marlene. Veşnicul miros de scorţişoară încă domnea alături de mireasma îmbietoare a merelor coapte. Blonda înaltă şi uscăţivă purta amprenta anilor doar prin ridurile frunţii, dar rămase aceeaşi fire repezită. Apăru în cadrul uşii de la bucătărie ștergându-şi mâinile pe un şorţ.
- Ziua bună, preafrumoasă doamnă, o salută Maurice curtenitor.
- Haida-de! Lingușitorule, i-o aruncă Marlene râzând. Ei, dar unde-i zahărul pe care te-am trimis să-l iei? Întrebă ţintuind-o cu privirea.
- Eu am pricinuit acesta încurcătură.
- Aşa deci? De aici linguşeala?
- Mă tem că am o veste supărătoare, doamnă, încercă Maurice să deschidă conversația.
- Se întoarce lordul, Marlene, spuse Dalian fără menajamente.
Femeia se sprijini cu spatele de zid, făcându-şi cruce. Îmbujorarea cauzată de căldura sobei pieri lăsându-i obrazul muribund.
- Vai de păcatele mele! O auzi şoptind încă uitându-se pierdută în zare.
- Când trebuie să sosească? zise cu obişnuitu-i ton părând că-şi revine în simţiri.
- Mâine, din câte am auzit, răspunse Maurice.
Câteva ore mai târziu, uşa mare a castelului fu deschisă. Inima Dalianei bătea cu putere mai mai să-i spargă coşul pieptului şi s-o ia la goană. Maurice fusese trimis după flori proaspete, pentru a amorţi mirosul stătut. Bessie primise ştirea deosebit de stăpânită, deşi pălise îngrozitor.
Holul era îngust şi întunecos, garnisit cu suporturi pentru lumânări pe ambii pereţi. Pe măsură ce înaintai, dădeai de două uşi: cea dreaptă ducea în biroul cu hărţi, iar cea din stânga deschidea printr-o cupolă salonul, unde erau primiţi musafirii. Dacă te încăpăţânai şi o luai înainte, găseai sufrageria lungă cât salonul şi biroul la un loc. Din sufragerie pornea un culoar deschis, aproape ca o sală enormă de bal din care, dacă ridicai privirea, puteai vedea balcoanele cu balustradă ale primului etaj la care ajungeai prin intermediul scării de marmură lată cât o încăpere. Pe partea stângă, în lateralul castelului se afla bucătăria spaţioasă, bogat luminată. La parterul castelului se mai aflau niște camere rezervate servitorilor și o sală de bal de care nu avea să afle decât mai târziu.
Cele trei aprinseră lumânările din culoar intrând apoi în salon, unde păienjenii ţesuseră covor din pânzele lor. Marlene smuci draperiile, lăsând să pătrundă lumina cernută a soarelui. Pe doi dintre pereţi se puteau zări capetele împăiate ale unui urs şi cerb. Dalian se înfioră când se uită în ochii animalelor ucise. Era aici, în castel după mai bine de treispreceze ani și păşea din nou în această misterioasă clădire. I se părea că putea auzi pereţii şoptind secrete cu glas stins. Prezenţa lordului de resimţea în fiecare obiect pe care-l atingea cu vârful degetelor. Ocoli masa lungă şi lată, trecu pe lângă şemineul masiv şi ignoră colecţia puştilor de vânătoare. Se aşeză pe fotoliul din faţa celor trei ferestre. Era real? Era cu adevărat în măruntaiele conacului? Putea zări casa mică dincolo de firicele de praf ce întocmeau un dans înaintea ochilor ei, şi mai departe de sticla ferestrei. Auzea vag cum Marlene şi Bessie deretică în spatele ei, dar nu le acordă nici cea mai mică atenţie. O amintire sigilată îşi făcu drum până în gândurile ei, înfiorându-i trupul.
- Unde te duci? Auzi în spatele ei când părăsi camera.
Deschise uşa biroului, aruncând o privire grăbită. Paşii îi erau număraţi când înaintă pe holul îngust. Sufrageria i se întindea la picioare, întunecoasă şi plină de amintiri, în timp ce ochii căutau imaginea obsesivă învăluită în ceaţă. Vaza japoneză era acolo, neclintită, dar ei nu. Urcă scările ce duceau spre etaj, simţind frigul lăsându-se. Un culoar plin de uşi. Stânga sau dreapta? Un miros cunoscut veni din stânga. Ce era? Trandafiri şi mai ce?
- Sânge! exclamă cu stupoare Dalian.
O lumină se întrezărea pe sub ultima ușă. Când puse mâna pe mâner, un fior de gheaţă îi străbătu spatele. Ce era dincolo de uşa încuiată, de unde venea mirosul de sânge şi trandafiri?
- E camera lordului, auzi o voce molcomă în spatele ei.
Un lord care avea să se întoarcă mâine, ocupând camera din capătul holului.