C A P I T O L U L I I
Petalele unui trandafir negru
1829
Ploaia răpăia pe dalele de piatră. Se uită în stânga şi în dreapta cu băgare de seamă, mijind ochii pentru a putea străpunge torentele păcătoasei ape care nu mai contenea de două zile. Pământul gemea de umezeală, iar în casă începuseră să apără flori de mucegai.
Cu rochiţa fleaşcă şi cu părul lipit de cap fugea cât o ţineau picioarele. Se tot uita în spate temătoare, atentă să n-o surprindă careva. Ca o hoaţă, intră prin pivniţa de vinuri a cărei uşă era întotdeauna descuiată. Aceasta comunica direct, printr-o altă uşă de mahon, cu bucătăria castelului. Mirosul greu de aer stătut, umezeală şi lemn lăcuit o izbi cu putere, făcând-o să-şi ducă mâna la gură. Alergă printre butoaie, agăţându-şi poalele rochiei de o doagă sărită a unuia. Se aplecă şi şi-o smulse nepăsătoare, observând cu coada ochiului o gravură făcută în lemn cu inscripţia K.A. Văzându-se scăpată, se năpusti înainte.
Împinse uşa cu toată forţa de care dispunea. În zadar o zgâlţâia şi se sforţa. O cuprinse un fior de emoţie. Mereu visase să vadă ce se află îndărătul uşilor mereu zăvorâte. Privise cu jind ferestrele uriaşe, dar mereu perdelele fereau interiorul de ochii curioşilor. Nu i se permisese niciodată să intre, nici să se apropie. Acum reuşise să pătrundă fără ca nimeni s-o zărească. Putea descoperi în sfârşit ce secrete ascunde castelul.
Trase cu ambele mâini, gâfâind. Balamalele scârţâiră, umplând pivniţa de un vaiet prelung, jeluit. Îi veni să sară de bucurie, dar se pomeni îmboldită înăuntru de propriile picioare. O miasmă de praf şi piele o învălui şi o ademeni. Pereţii erau tapetaţi într-un soi de vinșiniu cu detalii aurite, iar pe masa uriaşă zăceau tacâmuri de argint cu aceleaşi iniţiale K. A. Faţă în faţă cu bucătăria se găsea sufrageria. Bogăţia sclipea în jurul ei, dominând și cuprinzând totul. Tavanele mai înalte decât tot ce văzuse înainte, terminându-se în arce frânte, ferestre colosale, rivalizând doar cu cele din biserică, covoare scumpe și mobilier acoperit cu pânze care să le protejeze de praf.
Draperiile grele de un sângeriu intens acopereau cadrul ferestrei. Întunericul profund muşca din toate ungherele încăperii. Rafturile cu arme se înălţau ameninţătoare, bibelourile scumpe se hlizeau la ea, schimonosindu-şi figura cât mai oribil cu putinţă. Ceea ce-i atrase atenţia fu o vază japoneză, cu formă alungită aflată pe măsuța de lângă canapea. Culoarea albă se contopea cu un albastru închis, strâmtându-se la gură. În ea, câţiva trandafiri se ridicau semeţi. Nuanţa florilor era atât de mohorâtă încât i se păru că e neagră. Continuă să-şi rotească privirea de-a lungul camerei, învăluind fiecare lucru. Sub frumuseţile costisitoare se ascundeau duhuri negre, cu ochi roşi scăpărători, auzise ea.
Sunetul unei chei băgate în broască o făcu să tresară. Dacă venise lordul? Fu prima ei întrebare. Dacă o va pedepsi tăindu-i capul? Tremura din încheieturi, iar ochii i se măriseră a spaimă. Paşi se auziră de-a lungul holului, iar ea împietri.
- Pe unde hoinăreşti, copil neascultător?
Nou venită traversă grăbită camera, apucând de braţ copilul speriat de moarte. Femeia părea înspăimântată şi mânată de dorinţa arzătoare de a ieşi cât mai repede, observă fetița când se apropie de ea. Fu scuturată zdravăn, trasă afară pe uşă şi călăuzită de-a lungul coridorului de la intrare, unde fără lumânare nu-ţi puteai zări nici buricele degetelor. Capul bălai al fetei ce venise după ea se vedea doar pe o parte. Câteva fire zbârlite îi ieşiseră din împletitura spic. Lumina soarelui era ștearsă în pragul lat al uşii principale. Tânăra femeie o luă pe sus, strângând-o la piept pentru a o apăra de frig. Curtea interioară o străbătură cu repeziciune, cele două intrând în căsuţa mult mai primitoare în care mirosea în permanenţă a scorţişoară. De cum păşi în holul îngust al căsuţei, fata blondă se întoarse cu o privire autoritară asupra copilei. Pe chip avea întipărită o mină ce promitea o dojană serioasă.
- Ce-ţi trece prin cap? o mustră. Ţi-am spus de o mie de ori că nu ai ce căuta în acel castel. Cum Dumnezeu ai reuşit să intri? Te-am căutat un ceas întreg, făcându-mi mai multe griji decât ți-ai putea închipui. Nu încerca să mai nesocotești ordine iar, încheie ea cu mâinile în şold.
Copila îşi lăsă capul în pământ, ruşinată, aproape izbucnind în plâns. Apa de ploaie încă şiroia din păr şi haine, băltind pe podea. Fără a mai spune nimic, femeia blondă o luă de mână şi o duse într-o cameră mică, utilizată drept baie. O dezbrăcă de rochie, observând de ruptura de pe poale.
-Ah! Ai rupt-o şi pe asta. O să ajungi să umbli în zdrenţe, se răsti ea.
Uscată de-cum, se așeză la fereastra salonașului. Cu ochii ei mari, se uită fascinată la marele castel din care tocmai ieşise. Îşi lipi palmele atât de mici şi fragile de sticlă, unde se oglindea imaginea superbului, dar înfricoşătorului conac.
Femeia blondă se puse într-un balansoar ce scârţâia cu fiecare legănare. Cosea în tăcere un goblen, plimbându-și ochii ageri de-a lungul lucrăturii. Se potrivea de minune cu camera modest mobilată, părând că trăieşte acolo de o viaţă. Casa mică, cum o numea fetiţa, nu se putea compara cu castelul.
- Marlene? şopti micuța. Te rog să mă ierţi!
- Să te iert? o repezi tânăra, cosându-şi în continuare goblenul. Nici nu mă gândesc.
În ciuda firii sale mânioase, Marlene avea o inimă bună şi caldă. Fetița văzu cum furia tinerei femei se înmuie, la fel ca şi limba ascuţită.
- Dar noi de ce nu locuim acolo? spuse, arătând cu degetul spre conac.
- Ce întrebari mai sunt şi astea? se încruntă Marlene. Nu ne aparţine.
- Al cui e?
- Pe vremuri, locuia un lord acolo. Nobilii ăştia se satură prea repede de moşii, comentă indignată.
- Se va întoarce vreodată?
- De unde să ştiu eu?
- Când o să mă fac mare, o să locuiesc într-un castel la fel, zise fetiţa bucuroasă de ideea ce-i venise.
- Oh, micuţo, exclamă duios Marlene. Făgăduieşte-mi că nu vei mai intra niciodată acolo fără voie. Niciodată!
- Îţi făgăduiesc, spuse copilul cu onoare.
Femeia se mulţumi să zâmbească. Acel copil amărât, făcut din flori, merita măcar speranţă în locul unor vise zadarnice. Se cutremurase atunci când fusese abandonată, într-o seara ceţoasă, un copilaș pe jumătate mort de frig şi de foame. Îi era dragă, trezind în ea simţăminte de mamă la doar 19 ani pe atunci. Lăsă lucrul în poală.
- Dalian, haide la mine, o chemă.
Fetiţa se aşeză pe genunchii osoşi ai Marlenei. Aceasta îşi trecu degetele prin părul încă ud şi proăspat despletit al copilului. Cosiţele negre îi alunecau pe umeri, curbându-se în onduleuri la baza gâtului subţirel. Aşa fură surprinse, Marlene şi Dalian, de o fostă servitoare a vechii familii de nobili. Dădu năvală pe uşă cu două tăvi mari. Pe ele se aflau gustările de seară: un pahar cu lapte, luat din sat, alături de biscuiţi din ovăz.
Dalian bătu fericită din palme, sărind din braţele tinerei cu plete aurii. Se aruncă înainte zburdând ca un mieluşel. Bătrâna ridică cele două tăvi deasupra capului de teamă să nu le trântească.
- Bessie, te-ai întors, îi zâmbi fetiţa cu căldură, aşa cum numai un copil o poate face.
- Ei, cât puteam zăbovi? Fermierul nu stă departe.
- Ce mai face Zora?
- Trebuie să nască.
- Si Maurice? El este bine?
- Foarte bine, draga mea.
Bessie, după cum o numise micuţa brunetă, pusese cele două tăvi pe masuţa din dreptul balansoarului, unde Marlene îşi vedea mai departe de cusătură. Zora era caţeluşa de vânătoare a fermierului, pe care fetiţa o alinta de fiecare dată când trecea pe la casa familei Coguet. Mergea mereu la fermă cu Bessie, dar nu şi azi când turna cu găleata, iar ea refuzase s-o ia.
În cameră se aşternu liniştea, în timp ce din farfurie începură să se facă nevăzuţi mai mulţi biscuiţi. Dalian îşi balansa picioarele înainte şi înapoi, ronţăind de zor şi cugetând adânc.
Marlene, istovită de ochi, anunţă o durere de cap şi părăsi salonașul în tăcere, fără a deconspira secretul fetei. Era o încăpere micuţă, fiind mai uşor de încălzit iarna, când lemnele erau costisitoare. Tavanul şi pereţii erau albi, mobilaţi cu obiecte trebuincioase unei gospodării decente. Existau în salonaş două fotolii din piele maronie, cu picioare de lemn, un balansoar vechi şi ros de şoareci, o măsuţă, şi o bibliotecă cu patru rafturi, pe care erau aşezate câteva cărți.
Bessie se aşezase pe unul din fotolii, cu capul plecat într-o parte, părând că aţipise. Vrednica servitoare, era fiica unei slujnice a vechii familii nobile care trăise în acel castel. Totuşi, ea şi mama ei rămăseseră în locul lor de baştină, locuind în „casa mică". Cu timpul, starea de sănătate a mamei începu a se şubrezi, murind apoi într-o noapte geroasă. Bessie încă de pe atunci rămase fidelă castelului, chiar şi acum, la cele patruzeci şi două de primăveri ale sale. Marlene, pe de altă parte, venită la un an după moartea regretabilei mame, căutase găzduire la castel. Nimeni nu ştia, nici chiar Bessie care era trecutul ei, deși părea a avea o educaţie bună. De atunci nu mai plecase, neavând unde să se ducă şi nimeni care s-o aştepte. Iată cum ajunseseră cele două femei locuitoare ale pământului unui nobil.
Căzută într-o toropeală cauzată de oboseala călătoriei, nici nu simţise când Dalian i se urcase în poală. Fetiţa fu nevoită s-o scuture pentru a o face să-şi deschidă ochii.
- Ce-i? întrebă îngrijorată. Ce-ai păţit?
- Nimic. Doar că o să te doară tare gâtul, o dojeni micuţa.
- Ei, îmbătrânesc oasele astea odată cu mine, oftă Bessie.
Copila se codi o clipă, foindu-se în braţele femeii, ruşinându-se parcă. Adevarul e că oricât de pură îi era inima, nu o trezise pe Bessie de teama unei dureri ce ameninţa s-o cuprindă. Acum că Marlene plecase, o putea trage de limbă în voie.
- Ştii, începu Dalian cu o urmă de şovăire şi cu teamă în priviri.
- Ce te frământă?
- Mi-e frică să nu te înfurii, recunoscu copilul.
- Oare ce-ar putea să-mi spună o fetiță așa cuminte ca tine ca să mă înfurii, râse femeia.
- Ai putea să-mi spui de ce oamenii care au locuit în castel au plecat?
Bessie se uită pieziş la ea, dar nu văzu decât curiozitate şi un fel de pasiune pe chipul angelic al Dalianei.
- Ce-ţi veni aşa deodată? o îmboldi femeia.
- Ah, nimic! Doar mă întrebam, spuse copilul nereuşind să-şi ascundă focul din priviri, mai pâlpâitor decât cel al lumânării.
- Îmi ascunzi tu ceva. Dar las' că aflu eu ce.
- Vreau să știu, se rugă Dalian cu râvnă.
Chipul lui Bessie se înăspri, colţurile buzelor strângându-se într-un zâmbet fad. Umbrele din ochii ei trădau o durere înrădăcinată de mult amar de vreme. Acolo, ascunsă în anonimatul întunericului le permise gândurilor ei să se adune. Atunci când vorbi vocea-i suna gravă şi plină de durere.
- Erau vremuri grele pe atunci, începu ea. Stăpânul pământurilor noastre tocmai ce murise - un bărbat cum nu mai vezi în zilele noastre, sever și calculat cum n-avea pereche. După ce a trecut în rândul sfinților, castelul a rămas de izbeliște pentru prima dată. Fiul lui trăia peste mare, împreună cu nevastă-sa, de unde nici nu-i trecea prin cap să se întoarcă la noi, în Ardenne. M-am născut aici și am urmat meseria mamei mele, am trăit aici și pe vremea lordului cel bătrân, dar și a celui tânăr. La câțiva ani după regretabila moarte a stăpânului, fiul lui s-a întors acasă aducându-și soția. Spre deosebire de taică-său, nu voia să aibă nimic de-a face cu treburile castelului. A lăsat pământurile necultivate, iar pe țăranii noștri săraci. A ferecat porțile castelului și n-a permis ca personalul ce lucra acolo să aibă legătură cu exteriorul. Când s-a întors, a adus cu el câțiva servitori, iar pe noi, cei care avusesem grijă de conac în absența lor, ne-a eliberat din serviciu. Numai eu și mama am rămas în căsuța în care locuim noi astăzi.
Izolarea nu avea să fie cel mai supărător lucru. Nu, nici pe departe! Nu pot să spun că a trecut mai mult de o lună înainte ca niște lucruri înfiorătoare să se petreacă. Deși părăseam rar castelul, mergeam totuși în sat când se ivea ocazia. Era o zi ploioasă cum nu mai văzusem. Norii de pe cer stăteau să-ți cadă în cap, atât de apăsător era aerul. Pădurea fremăta prevestind furtună. Coborâsem până la biserică, eu și mama, să ascultăm ce mai rămăsese din slujbă. În acea zi am aflat prima oară de dispariții. Se spunea că una din fetele tinere ale satului dispăruse de acasă fără urmă.
La câteva săptămâni, l-am auzit pe grăjdarul ce tocmai se întorsese din sat spunând că o altă fată dispăruse la fel de subit ca prima. Una după alta, fetele dispăreau. În răstimpul a trei ani, am continuat să primim vești despre tinere care se pierdeau. Sătenii nu au șovăit să-l învinovățească pe lord pentru aceste dispariții și, în curând, amenințarea se transformă în certitudine. Într-o seară întunecată, fără lună, țăranii au pornit călare spre castel. Au sfărmat poarta, au doborât ușa, au răscolit camerele, dar nici urmă de lord sau de lady. Familia nobiliară reușise să fugă. Se spune că, deși plecat, sufletul lordului încă trăiește peste tot în castel, dar mai cu seamă în cei trei trandafiri negri tăinuiți care simbolizează crimele care ar fi trebuit să aibă loc, încheie Bessie pe același ton grav cu care își începuse istorisirea.
Dalian scoase un icnet strident, încercând să-l înăbuşe astupându-şi gura. În minte i se iviră trandafirii zăriţi în colţul camerei. Ea îi văzuse. Erau acolo.
Un tunet biciui cerul, lăsând o dâră aurie în urma sa. Abia acum era conştientă de picurii ce se izbeau furioşi de geam. Ei i se părea a fi un ciocănit, ca o avertizare. Lumina aruncată de lumânare era spălăcită, învelindu-le cu un voal gălbejit pe cele două. Bessie fixă cu privirea flacăra, când o lacrimă i se prelinse pe obraz. Fetiţei i se păru straniu comportamentul femeii, dar nu îndrăzni să spună nimic. Nu ştia ce secrete stau adânc îngropate în zidurile castelului Ardenne.
Cu o scuturare a capului, Bessie se smulse din lumea trecutului.
- Să mergem la culcare, Dalian, spuse ea cu glas blând.
O ţinu de mână până ajunseră în dormitor, luminându-i calea. Se schimbară din rochiile cârpite în cămăşi de noapte lungi şi groase din bumbac. Dalian se strecură în patul ei, cuibărindu-se în aşternuturi. Acum putea privi castelul mai bine ca oricând. Dar nu mai voia. Stropii de ploaie se scurgeau lent pe sticlă. Vântul zguduia cadrul de lemn al ferestrei. Pomii îşi plecau crengile până la pământ. Castelul zăcea în nemurire. Fulgerător, imperceptibil ceva se lipi de geamul ei. Scoase un ţipăt plin de groază. Petalele unui trandafir negru.