Se duse spre canapea și așeză cutia jos, apoi merse spre bucătărie și își luă un pahar și o sticlă de scotch. Își dădu cravata jos, împreună cu sacoul, descheindu-și câțiva nasturi de sus. Se așeză apoi pe canapea și deschise cutia. Parcă din frica de a citi, aranjă întâi fotografiile într-o parte, fără a fi atent la ele, apoi așeză scrisorile împăturite în ordinea datelor care erau scrise pe ele. Pe urmă își turnă două degete de scotch în paharul rotunjit, luă o gură mică din el, și deschise prima scrisoare.
Citi fiecare rând în parte, fără să se grăbească. Deși o mai citi odată și în casa familiei White. Apoi trecu la următoarea. Și la următoarea. Și tot așa, curgeau scrisorile.
„ Astăzi Clarisse a împlinit un an. I-am cumpărat o păpușică de pluș de care nu se mai dezlipește.
Mi-e dor de voi. Aș vrea să fiți aici. Aș vrea ca Damon să fie și el aici cu noi și să fim din nou o familie. Mă întreb el ce mai face. Nu pot vorbi mereu cu sursa mea. Dar am auzit că voi sunteți fericiți. Faith, mă bucur enorm pentru tine și Aaron. Felicitări pentru logodnă. Aș fi vrut să fiu și eu acolo. Dar cum nu sunt, îți voi scrie, Aaron. Dacă aud că plânge, o să ai de-a-face cu mine.
Sunt fericită. Ea mă face fericită. E aproape tot ce am nevoie. Încă simt că mai trebuie să treacă timpul. Mai am nevoie de timp. Nu știu cât. Dar sper să înțelegeți."
Și citi în continuare. Ajunseseră să treacă anii. Citea și parcă cinci ani întregi treceau prin mintea și inima lui. Nu se sătura să citească doar atâtea despre micuța Clarisse de care prinsese drag din doar câteva scrisori. Considera că era deja fiica lui. Și era. Pentru că era fiica lui Hope, atunci trebuia neapărat să fie și a lui, cu sau fără legături de sânge.
Nici nu mai știa la al câtelea pahar de scotch. Cert era că băuse mult de tot. Dar încă nu era destul de amețit. Toată noaptea citise scrisorile și privi pozele. Se uita la Hope, sau la Destiny, nici el nu mai știa care din două. Hope a lui care o strângea în brațe pe micuța ce creștea atât de rapid, așa cum se plânsese în mai multe scrisori.
Le citea și le împăturea apoi cu o grijă exasperantă.
„ Acum o săptămână am dus-o pe Clarisse la creșă. Mi-e frică să o las acolo singurică. A plâns mult când a trebuit să plec. Dar o vreau mai aproape de mine. Creșa nu e decât la două străzi distanță de facultate și mai bine fac zece minute până la ea dacă sunt probleme decât să fac trei ore până acasă. Orașul e mare și e greu să ieși din el. Până acasă ar fi prea mult.
Se obișnuise cu dădaca, dar bănuiesc că trebuie să o fac să interacționeze și cu alți copii. A început să vorbească mai mult. Încă stâlcește cuvintele, dar e un înger. Dacă ați auzi-o. Iubita mea. Nu pot să cred că deja are trei ani.
Le-am amenințat pe educatoare că dacă nu au grijă de ea le zbor creierii. Poate că am fost mult prea dură. Nu știu. Dar e copilul meu până la urmă."
Damon râse citind. Râse cu atâta poftă. Hope încă mai era pe acolo. Hope pe care o întâlnise el în biroul lui Burton. Posesiva lui Hope care ar fi făcut orice pentru ca cei pe care îi iubește să fie bine și în siguranță.
Era deja zece seara. Citea de o oră și jumătate. Cam așa.
„ Acum înțeleg de ce erai așa exasperată când veneam de la școală și îți spuneam că a fost bine, când mă întrebai cum a fost, mama. Mă scârțâie pe urechi binele ăla. De n-ar exista cuvântul. Încă mai avem probleme cu mâncarea. Dulciurile sunt prioritatea ei, ca orice copil cred. Dar să mănânce legume sau fructe... nici nu se pune discuția. Trebuie să mă chinui să nu mă enervez uneori și să nu o moțăi pentru că nu mănâncă. Mi-e frică să nu ajung cu ea pe la spital. Și la creșă s-au cam plâns educatoarele. Am tot încercat și am citit diverse cărți dar nu are nici un rost.
Am întrebat-o pe prietena mea cum reușește cu fetița ei, dar la ea încă nu au apărut problemele, e prea micuță. Până acum vreo câteva luni nici la mine nu erau probleme cu mâncarea. Ar trebui să merg la creșă și să văd dacă nu e ceva de acolo? Nu știu. Sunt destul de îngrijorată.
Sper că voi sunteți bine. Mă întreb Damon ce mai face. Sursa mea nu mi-a mai spus nimic despre el. Deși am întrebat. Zicea că se afundă în muncă și că a renunțat la mafie. Sunt fericită pentru asta. Nu știu dacă ar trebui, dar sunt fericită că a renunțat. Mi-e așa de dor de el. Dacă aș putea măcar... dacă aș putea să vă spun unde sunt. Nu pot. Scrisorile mele sunt citite. Știu sigur. Sper să mă găsească aici. Să ne găsească odată pentru că devine din ce în ce mai greu fără el.
Și dacă v-aș spune unde sunt, nu mi s-ar mai da voie să trimit scrisori. Ar fi un chin. Și mai ales pentru Clarisse care vrea neapărat să vă trimitem scrisori, dacă s-ar putea, în fiecare zi."
Damon își masă ochii obosiți. Mai citi un timp. La ora unsprezece terminase toate scrisorile și se uitase prin toate fotografiile trimise. Le puse din nou în cutie și se întinse pe canapea după ce mai luă o gură mare din sticla de scotch.
Visase în seara aceea un copil. O fetiță cu ochii albaștri și părul castaniu închis, în brațele unei femei frumoase după care el alergase toată viața.
În China trecuse deja o săptămână. Era sâmbătă seara. Cei cinci stăteau pe terasă. Wen servea o ceașcă de cafea, iar Hope avea între degete piciorul unui pahar de vin alb, demisec. Ting avea un ceai de plante orientale, neavând voie să bea cafea sau vin datorită sarcinii, iar copiii aveau la masă ciocolata caldă pe care le-o făcuse Hope, cu bezele și cu scorțișoară.
Râdeau la gluma pe care o făcuse la un moment dat Wen. Acum povesteau din trecut.
- Eram pe pistă, în Japonia. Și un nenorocit care nu știa cu cine are de-a-face, mă provoacă la o cursă cu drifturi. Se credea mare erou pe acolo.
- Și tu normal că nu ai dat înapoi.
- L-am bătut de i-a sunat apa-n cap.
Wen și Hope oftară. Priviră trist spre fetițele care se jucau cu păpușile pe balansoarul de lângă ei.
- Vor crește...
- Și când vor înțelege, nu vom mai putea vorbi despre asta, completă el. Să vorbești în public despre lucrurile astea e ca și cum ți-ai pune un ștreang la gât.
- Nu e ca și cum nu ați mai putea depăna amintiri. Putem merge la picnicuri, fetele să zicem vor fi la școală, interveni Ting care până acum râsese de aventurile amuzante ale celor doi.
- Da. Am putea face asta... Hope răsuflă adânc, luă o gură de vin și le zâmbi celor doi. Dar nu e ca și cum nu am mai avea de așteptat până atunci.
- Frumoaso, nici nu știi câte poate înțelege un copil de cinci ani, ba mite unul de opt, de exemplu.
- Știu, zâmbi ea. Clarisse înțelege extrem de multe.
- Îi vei spune? Într-o zi. Îi vei spune cine ai fost.
Hope îl privi pe Wen surprinsă. Încercă să-și găsească niște cuvinte. Dar nu e ca și cum nu se gândise uneori la asta.
- Nu știu. M-am mai gândit la asta uneori. Voi? Le veți spune copiilor?
Cei doi soți se priviră și ei și oftară.
- Când vor fi destul de mari să înțeleagă. Cine știe ce se va întâmpla atunci. Nu vreau să se trezească pe cap cu un trecut de-al tatălui lor de care nu au habar. Poate când vor fi adolescenți maturi și vor înțelege despre ce e vorba. Poate că atunci...
- Adolescenți maturi? Cine ar vrea să fie matur în adolescență? întrebă Hope amuzată. Eu una știu chiar extrem de bine că maturitatea în adolescență este o povară pe care nu ar trebui să o trăiască nimeni. Eu cu Damon știm asta. Lui i-au murit părinții pe la șaisprezece ani. Gândește-te cum a fost pentru el.
Tăcură un timp.
- Deci? Îi vei spune?
- Nu știu. Îl voi aștepta și pe el. Vom lua decizia asta împreună.
- Și dacă nu vine?
- Va veni, ridică Hope tonul. Știu că va veni, se îndulci mai apoi. Presimt asta.
Ting doar dădu din cap și îi strânse mâna soțului ei.
- La naiba cu Carlson. Îmi citește toate scrisorile. Nici nu am cum să le spun unde sunt.
- Ai promis că nu vei spune nimic nimănui despre identitatea ta. Mulțumește-te cu faptul că te lasă să le trimiți poze și scrisori. Ar fi putut să nu te lase să faci nici măcar asta.
Hope dădu din cap. Mai stătură o vreme de vorbă. Fetițele erau extrem de obosite. Așa că intrară în casă. Și-așa se lăsase răcoarea afară. Fetele fură duse în cameră. Era târziu, așa că cei trei aveau să doarmă aici. Wen cu Ting merseră în camera de oaspeți. Nu în mult timp, casa era cufundată în tăcere. Toți adormiseră. Erau extrem de obosiți.
Clarisse se trezise la un moment dat. Nu prea reușea să adoarmă. Yun ocupa mult spațiu și îi fura din pătură fără să realizeze, în timp ce dormea. Așa că se dădu jos din pat și merse spre biroul micuț, cu păpușica ei în brațe. A prinse veioza și luă una dintre ramele de pe birou în mână.
Nu avea fotografii cu Damon, dar Hope îi făcuse câteva schițe când o rugase. Pe acele câteva le puse în ramă și le așeză prin casă. Iar una dintre schițele micuțe o puse într-o ramă mai mică și destul de încăpătoare, care stătea așezată pe birou.
Luă așadar rama în mână și își cercetă tatăl. Mama ei îl pictase exact așa cum ar trebui să fie și în realitate. Mângâie ușor sticla, exact în dreptul zâmbetului aceluia luminos. Încă nu-l cunoscuse, dar era ea sigură că acela trebuia să fie tatăl ei. Damon, îi spusese mama ei că îl cheamă. Îl iubea, deși încă nu îl cunoscuse.
O lumină orbitoare și fugară trecu prin fața ochilor ei. Își duse privirea spre fereastră și văzu acolo o mașină care parca. Se întrebă dacă să nu o trezească pe mama ei. Dar se gândi apoi că nu e nici o problemă dacă nu o trezește. Până la urmă, era foarte obosită.
Se dădu jos de pe scaun și deschise ușa încet. Uitase că încă mai avea în mâini pictura cu Damon și păpușica în brațe, pe care o strângea tot mai tare. Ajunse la ieșirea din casă, și deschise ușa cu cheia, apoi ieși afară. Motorul mașinii străine încă mergea.
Persoana din mașină văzu cum un corp micuț îmbrăcat într-o rochiță de noapte iese afară din casă. Așa că opri motorul și ieși din mașină, blocând-o în urma sa. Chipul lui Clarisse era luminat de neoanele de pe terasă. Singurele care străluceau în bezna aceea.
Micuța nu plecă de pe terasă. Rămase acolo, parcă înțepenită. Persoana, care era de fapt un bărbat, veni spre ea. Nu spunea nimic. Încă nu-l putea vedea bine din cauza întunericului. Trăsăturile erau cunoscute. Bărbatul nu o privi întâi, ci închise ușa, încet pentru a nu se auzi gălăgie. Apoi se întoarse cu fața la ea și cu spatele la casă. Se duseră mai spre pragul terasei, unde el se așeză jos, pe vine, iar ea stătea mică și curioasă în fața lui. Acum putea să-l vadă mai bine.
Încă nu era sigură dacă ceea ce vedea era corect. Se uită în fotografia din ramă. Privi atentă ochii, și zâmbetul, și fața celui pictat. Apoi își pironii ochii spre cel care aștepta zâmbitor ca ea să termine de privit. Era încurcată. Îi venea să râdă când o vedea pe micuță așa de încurcată.
- Știi cine sunt eu? întrebă bărbatul la un moment dat.
- Tati!? nu era foarte sigură. Bărbatul din pictură și cel din fața lui aveau aproape aceleași trăsături. Dar cel care stătea acum în fața lui avea barbă și părul puțin mai lung.
Lui îi veni să râdă și pufni. Fetița zâmbi și ea încurcată.
Hope se trezi. I se păruse că visează. Crezu că nu aude bine, dar i se păruse că o mașină parcase lângă casa lor. Vru să adoarmă la loc. Și aproape că ațipise. Dar auzi cum ușa casei se închide. Clarisse nu putea decât să deschidă ușa. Era mult prea complicat să o închidă deoarece clanța era extrem de grea pentru fetiță.
Tresări și se ridică rapid din pat. Își scotoci în dulap rapid și scoase pistolul pe care îl primise de la Wen în caz de urgență, îl încărcă cu gloanțele și ieși din cameră încet. Tresări când văzu pe cineva, dar realiză că nu era decât Wen, și el cu un pistol în mână. Bărbatul îi făcu semn cu degetul la gură să tacă, iar Hope aprobă. Apoi arătă cu degetul spre ușă.
Merseră amândoi spre ieșire și deschiseră încet ușa. Hope o văzu pe Clarisse întâi. Respiră ușurată. Dar inima îi stătu în loc când dădu de un bărbat care stătea cu spatele la ea și cu fața spre fiica ei. Clarisse își întoarse ochii spre mama ei și îi mări când o văzu împreună cu unchiul Wen, cu câte o armă în mână.
- Oricine ai fi, pleacă acum de lângă fiica mea. Dacă te dai acum, îți promit că nu te rănesc. Doar te împușc direct.
Un râset cunoscut o tulbură toată. Corpul masculin se ridică în picioare sub atenta privire a fetiței și a celor doi, care încă țineau armele îndreptate spre intrus. Apoi el se întoarse cu fața spre ei. Și lui Hope îi căzu arma pe jos.
- Nu te-ai schimbat deloc iubito.
- Damon, șopti ea. Părea vrăjită.
Clarisse veni rapid în fața ei și îi întinse rama pe care Hope o luă în mână zăpăcită.
- Uite mami. El e tati. A venit. A rezolvat problemele și a venit.
- Da iubito, șopti Hope, trăgând-o mai aproape de ea, de parcă ar fi vrut să o protejeze, și mângâind-o pe păr. Acțiunea asta îl răni pe Damon. Voia să o protejeze de el? Pentru Dumnezeu, nici nu s-a speriat de el. Îi spusese tati.
- Destiny? întrebă Wen sceptic, încă privind spre Damon și țintind spre el. Dar Damon nu făcea decât să le privească cu adorație pe cele două care se aflau una lângă cealaltă, acum în realitate. Și nu se sătura mai ales din a o privi pe iubita lui extrem de încurcată.
- Lasă arma jos, Wen. Nu ne va face nimic.
Wen, încă sceptic, își lăsă arma în jos încet. Faptul că Damon a răsuflat ușor în acel moment, a fost singură dovadă că arma îndreptată spre el nu-l lăsase chiar atât de rece precum voia să pară.
Hope scutură din cap. Îl privi apoi serioasă pe Wen.
- Ai putea să... se bâlbâi ea... ați putea să ne lăsați puțin singuri? Dacă nu vă deranjează?
Prietenul ei dădu din cap.
- Și dacă poți să... o iei și pe Clarisse cu tine. Te rog. Dacă se poate.
- Sigur.
Dar fetița se împotrivi când unchiul o luă în brațe.
- Vreau să stau aici. Cu tine și cu tati.
- Știu puiule, și Hope o sărută pe frunte. Știu. Dar te rog. Puțin de tot. Mă lași puțin să stau cu tati? Că nu l-am văzut de mult.
Imploră ea. Dar fetița părea că nici nu vrea să audă. Damon merse spre Clarisse.
- Ce zici puștoaico? Mă lași să stau cu mami puțin? Încercăm să vedem dacă putem să îți aducem un frățior sau o surioară.
Clarisse se lumină la față.
- Serios?
- Serios. Dar nu putem să facem nimic dacă ești și tu aici. Că trebuie întâi să ne hotărâm. Tu ce zici? Ce vrei să fie?
Dar fetița era deja în culmea extazului.
- Nu știu.
În câteva minute, Damon se retrăsese lângă mașina lui, privind-o pe Hope de la distanță, cu o foamete în ochi care nu părea să treacă prea curând. Ting era buimăcită. Nu prea înțelesese nimic când soțul ei o trezise. Prinsese puțin din firul poveștii când văzu un bărbat la distanță. Se gândea că acela trebuia să fie Damon.
Pe Yun nu o mai treziseră. Wen o luă în brațe și o puse pe scăunelul ei în mașină. Chiar înainte de a pleca, Clarisse merse spre el îmbrăcată în alte hăinuțe. Damon se aplecă atunci când ea îl trase puțin în jos. Se puse pe vine.
Apoi fetița făcu un lucru neașteptat. Cu un curaj de zece secunde, îl îmbrățișă pe Damon. El nu știa prea bine ce să facă. Dar o îmbrățișă și el puternic și o sărută pe cap de parcă ar fi fost total a lui.
Și plecară. Nu rămaseră decât Damon cu Hope, care îl aștepta așezată pe balansoar, să vină lângă ea. Nu mai spusese nimic de când cu pregătirea de plecare.
- Hope, iubito? întrebă el parcă temător când se așeză lângă ea.
- Nimeni nu-mi mai spune Hope.
- Știu, șopti el. Acum îți zic Destiny.
Hope aprobă din cap.
- Ai citi scrisorile.
- Da. Apoi urmă o tăcere.
- Mă mai vrei? întrebă el.
- Mereu te-am vrut, Damon. Nu mai vorbi prostii.
- De ce ai plecat.
- Știi de ce.
Damon expiră nervos.
- Nu Hope, nu știu.
- Destiny, îl corectă ea.
- Ia-mă mai încet. Până acum o săptămână nici nu știam unde ești. Acum stau lângă tine de parcă ar fi un vis frumos și încă mi-e frică să nu care cumva să mă trezesc singur în pat, fără tine.
Îi prinse mâna într-a lui și o strânse puternic. Își apropie fața de a ei.
- Mi-ai lipsit. Al dracului de mult. Cinci ani au fost ca iadul pentru mine. Eu nu aveam nimic. Tu o aveai pe Clarisse în fiecare zi. Te încălzeai cu iubirea ei, dar pe mine cine mă încălzea, Hope?Spune-mi iubito! Cine mă încălzea pe mine când mi se făcea frig?
Hope începu să plângă și-l luă în brațe.
- Nu spune asta. Dacă aș fi putut. Ți-aș fi trimis locația mea. Dar nu puteam. Te rog...
- Știu.
O strânse în brațe cu putere. Apoi o sărută. Îi dădu un sărut cald pe care îl așteptase de atât de mult timp. De extrem de mult timp. Nici el nu mai știa de când. O prinse de păr cu un pumn și o trase mai aproape de el, adâncit sărutul, intrând în gura ei fierbinte și doritoare. O sărută atât de carnal, cum nu sărutase pe nimeni vreodată.
Iar ea răspunse. Pentru că-i fusese extrem de dor.
- Te iubesc atât de mult, șopti Hope. Lacrimile ei de fericire îi udau și lui fața. Dar nu îi păsa.
- Și eu iubito.
O trase deasupra lui, iar Hope își puse picioarele de-o parte și de alta a picioarelor lui Damon. El o prinse cu mâinile de coapse și se ridică în picioare. Încă sărutându-se, intrară în casă. Nu mai aveau răbdare să ajungă până în cameră, așa că se aruncă deasupra ei pe canapea, strângând-o mai puternic în brațe.
Hope își înfigea unghiile în părul lui, trăgându-l cu putere spre ea. Amândoi începuseră să se împingă instinctiv unul înspre celălalt. Inimile le băteau cu putere. Abia așteptaseră să se revadă.
Damon îi dădu repede bluza de pijama jos, lăsând-o afară cu sânii goi și excitați. Ea în schimb îi dădu jos geaca și tricoul. Ajunseră rapid goi. Unul în brațele celuilalt, mângâindu-se și desfătându-se. Doamne, cât de dor le mai fusese. Cinci ani unul fără celălalt și păruseră o mie de ani. Cum de au putut rezista atât? Se întrebară. Nu știau răspunsul și nici nu-l doreau pentru moment. Acum erau ei doi și numai ei doi.
Au uitat ca niște nenorociți și de micuța Clarisse care abia aștepta să se întoarcă. Dar ei i-au promis un frățior sau o surioară. Iar acum munceau din greu pentru a-i îndeplini dorința fetiței.
- Hai iubito. Țipă. Nu te aude nimeni înafară de mine.
Iar Hope îi dădu ce-și dorea, în clipa în care Damon se uni cu ea într-unul singur. O iubi acolo, pe acea canapea, și parcă tot timpul se oprise în loc. Nu mai voia nici unul ca ce făceau acum, chiar acolo, să se termine.
Au făcut dragoste de mai multe ori, în mai multe reprize, în mai multe locuri, ca atunci în Turcia. Nu s-au oprit la o singură dată, sau la doar de două ori. Cu pauze mici de cinci minute, sau maxim zece, pentru a merge la baie, se iubeau acolo în casă, înfrumusețând-o cu gemetele și cuvintele lor de iubire.
Își șopteau atât de des că se iubeau și nu se săturau să audă asta. Ajunseră la un moment dat și în camera lui Hope, pe care o lăsaseră la sfârșit. Se învârtiră pe salteaua aia că părea la un moment dat că se va rupe. Telefoanele și le opriră de tot pentru a nu fi cumva deranjați. Doamne, cât de mult se iubeau ei doi acolo.
Spre dimineață, când luaseră o pauză pentru a-și trage sufletul, se aflau în bucătărie. Hope era îmbrăcată în tricoul lui Damon. El o studie cu atenție. În afară de formele apetisante care se bombară mai mult, nimic nu era schimbat. Se vedea doar maturitatea din ochii ei, de pe chipul său. Dar acum era aceeași Hope de care se îndrăgostise cu cinci ani în urmă.
Hope îl surprinse zgâindu-se la ea.
- Ceva care să nu-ți placă?
Damon râse și o trase în brațele sale, fiind cât pe ce să verse cafeaua din mâinile ei. Așeză cu grijă cana pe masă, apoi își încolăci brațele și picioarele în jurul lui. Îl sărută adânc și îi zâmbi.
- Te iubesc atât de mult, șopti el. Apoi redeveni serios. Să nu-mi mai faci niciodată așa ceva iubito. Niciodată. Promite-mi.
Hope zâmbi și îi promise.
- Dar să nu-mi ceri să spun că regret că am plecat, Damon. Dacă nu plecam, nu mai ajungeam la ea.
Damon aprobă, înțelegând.
- Știu. Pentru asta poate voi părea un nenorocit, dar nici eu nu regret că ai plecat. Nu ai cum să nu o iubești.
- Așa-i?
- Da. Și m-am îndrăgostit de micuța aia din scrisorile pe care le-ai scris despre ea. Am văzut și fotografiile... Aș fi vrut să fiu cu voi în fiecare moment.
- Știu, șopti ea. Dar ești acum aici. Și nimeni nu mai lasă pe nimeni. Îi prinse fața cu mâinile și îl sărută lung pe buze. El o prinse în brațe.
Era îmbrăcat doar într-o pereche de boxeri când ușa se trânti rapid și în bucătărie intră micuța Clarisse. În spatele ei era Wen. Când Hope o văzu, încercă să-l acopere cât mai mult pe Damon cu corpul ei mai îmbrăcat, iar Damon trase de tricoul ei mai mult pentru a-i acoperi coapsele.
Wen șuieră și îi puse fetiței mâinile la ochi. O întoarse apoi cu spatele la cei doi și își miji ochii la ei.
- Bine porumbeilor. Să înțeleg că v-ați făcut de cap. Acum îmbrăcarea. E un minor printre noi.
Cei doi începură să râdă puternic. Hope se dădu jos de pe Damon și îl trase după ea în camera sa. În timp ce trecea prin sufragerie, începu să strângă hainele amândurora aruncate de-a brambura și o urmări până în cameră.
Ajunseră înăuntru și râseră cu putere. Damon începu să se îmbrace în timp ce o privea pe Hope cu adorație. Doamne ce dor îi fusese.
- Ce-i? întrebă ea.
- Mi-era dor de râsetul tău, de zâmbetul tău...
- Și mie îmi era dor de tine.
Merse spre el și îl sărută scurt, apoi continuă să se îmbrace. Acum totul era bine. Era mai bine decât sperase Hope să fie după plecarea sa.
Ajunseră în sufragerie, unde Clarisse îi aștepta nerăbdătoare. Văzându-i, se ridică de pe canapea și fugi spre ei. Hope crezuse că va veni spre ea, dar fu surprinsă să o vadă alergând spre Damon, care o luase în brațe de parcă ar fi cunoscut-o de-o viață. Adorase pe loc atașarea dintre ei doi. Acceptarea pe care o așteptase mereu.
- Ce-i prințeso? o întrebă Damon când o văzu cum se zgâiește la el.
- Ai barbă, șopti ea. Iar el râse.
- Da. Am barbă.
- În picturile lui mami nu ai barbă.
- Serios? Și câte picturi are mami cu mine?
Fetița ridică mâinile și le depărtă cât putu de mult.
- Uite atâtea.
Damon râse din nou, apoi rânji spre Hope care își dădu ochii peste cap, apoi își miji privirea spre el. Dresul vocii lui Wen se auzi printre ei. Își pironiră privirea spre el.
- Cum ai ajuns aici?
Deveniră cu toții serioși. Se așezară pe canapea, cu Clarisse în brațele lui Damon, arătând ca o familie adevărată.
- Scrisorile. Și Sato. Am reușit să găsim locul.
- Nu ai fi putut face asta cu numai atâta. Ce a mai fost?
- Așa e, aprobă Damon. Internetul ascuns a fost principalul.
Wen înjură.
- Știi cât de periculoasă e chestia aia pentru un hacker?
- Știu. De-asta Sato va veni aici cu noi. I-am promis că-l voi ajuta dacă e pe cale să facă ceva.
Hope aprobă. Sato îi ajutase pe amândoi, deși ar fi putut să nu o facă. Datoria și-o plătise, dar rămăsese în continuare cu Damon și după ce ea a plecat.
Mai vorbiră un timp. Vreo oră. Clarisse nu-și pierduse nici pentru o clipă interesul față de tatăl ei. Îl privea ca pe felul paisprezece. Nu se dezlipise de el nici când Hope o îndemnase să meargă cu ea să se schimbe. Refuzase categoric și, din nou, se gândi că dacă nu ar fi știut, ar fi crezut că este fiica lor. Zâmbi spre cei doi și nu mai insistă.
După o oră în care vorbiseră extrem de serios, Wen și Damon dădură mâna. Apoi cei trei rămaseră singuri în casa cea mare. Pe balansoar după ce îl conduseră pe Wen, Damon îi atrase atenția lui Hope și lui Clarisse. În special lui Hope. Se dădu jos de pe balansoar și se puse în genunchi în fața ei. Hope își puse mâinile la gură emoționată când el scoase un inel din buzunarul pantalonilor.
- Nici nu știi cât am încercat să ascund ăsta de tine aseară.
Îl așeză în fața ei și îi luă mâna într-a lui.
- Iubito, în sfârșit te-am găsit. Nici nu știi cât de fericit sunt. Pe lângă asta, am o fetiță. Ce mi-ar trebui mai mult? Am tot ce am nevoie chiar aici, cu voi. Te iubesc atât de mult și nici nu-ți mai dau drumul. Nu sunt bun la romantisme. Mă știi. Dar vreau să fi soția mea, să mă lași să te iubesc în fiecare zi și noapte și să mă lași să am parte de și mai mulți copii.
Hope suspină.
- Destiny Thompson, vrei să fi soția mea?
Hope dădu din cap rapid emoționată.
- Da, șopti încet. Apoi își ridică tonul. Da, vreau.
Îl trase în brațe și-l sărută cu putere. Doamne ce fericită era. Dumnezeule, că nu putea crede cât de fericită era. Clarisse, care până atunci tăcuse, acum bătea din palme fericită. O strânseră și pe ea în brațe.
Puteau spune acum că nu mai aveau nevoie de altceva. Era perfect.
*******
Deci? Cum e?