Cine vrea dedicație?
De un timp, Hope tot stătea în brațele lui Damon, încă goală, în timp ce el o strângea cu putere de parcă ar fi dorit să o protejeze. Nu puteau să se bucure cum trebuia, evident. Dar nici să plângă. Din același motiv. Pentru că în aceeași măsură în care și-au dorit să aibă un copil, în aceeași măsură nici nu și-au dorit.
Hope se află între picioarele lui, ambii într-o poziție turcească în pat, și doar stătea cu ochii închiși, sprijinindu-se de spatele lui Damon. El o cuprinde cu ambele brațe, masând-o ușor. Între timp, îi simte pielea făcându-i-se de găină.
- Haide! Îmbracă-te! Ai început să tremuri.
- Îhm... îngână la un moment dat. Se ridică din pat și merse spre dulap. Se îmbrăcă lejer. Nu prea avea ce face azi. I-ai dat stick-ul lui Sato?
- Da. De dimineață m-am trezit cu el în fața ușii.
- În regulă. Ți-a spus când va termina cu el?
- În seara asta trebuie să fie gata. Trebuie doar să așteptăm următoarea cursă.
Prin urmare, nu putea face nimic în zilele astea. Un gând îi trecu prin minte.
- Mai știi schița pe care ți-am făcut-o?
- Cum aș putea uita? Rânji el.
- Aș vrea să o pun într-o ramă.
- Sigur iubito. Azi mă voi duce să dau comanda.
- Mai bine nu.
Negația ei îl făcu să se încrunte.
- De ce nu?
- Cât de mare să fie orașul ăsta, lumea e mică. Mai bine merg eu să dau comanda. În plus, îmi doresc să-ți înrămez eu tabloul.
- Ești paranoică, iubito.
Hope îi răspunse în timp ce trăgea pe ea un pulover albastru:
- Paranoică, nu. Sunt doar precaută.
Se întoarse spre el. Era îmbrăcată într-o pereche de blugi și un maiou la fel de albastru precum puloverul. I-l cumpărase mătușa ei într-o iarnă. Nici nu mai ține minte când. Dar îl primise cadou. Puloverul nu avea helancă dar, deși avea mâneci groase, ușorul decolteu descoperea umerii acoperiți de sutienul negru și bretelele maioului. Merse spre Damon și se așeză lângă el în pat.
- Ce vom face azi.
Un gând îi trecu prin minte lui Damon, urmat de un rânjet. Hope se lumină când îl văzu și scoase un țipăt amuzat când palmele lui s-au așezat pe șoldurile sale, răsturnând-o pe satinul răcoros al lenjeriei de pat. Își aruncă buzele pe gâtul ei și supse ușor. Hope scânci.
- Nenorocitu-le. O să mă însemnezi toată... Vei plăti!
Țipă, în timp ce râdea în hohote.
- Da? Voi plăti? Cum? se apucă să o gâdile pe abdomen, timp în care Hope se zvârcolea prin pat de râs. Așa o să mă pedepsești? o gâdilă și mai tare. Sau așa?
- Oprește-te! Gata... Mă, mă predau!
Erau ca doi adolescenți. Și, ca de fiecare dată, se părea că recuperau toate momentele netrăite pe atunci. Bune, rele, le trăiau împreună. Învățau împreună din ele. Oprindu-se din gâdilat, fața lui ajunse la nivelul feței ei, cu un zâmbet de milioane pe buze. Același zâmbet care-i încadra fața și lui Hope. Pieptul i se ridica precipitat, încercând să acumuleze cât mai mult aer. Își dădu capul pe spate, râzând cu putere. Palmele ei ședeau pe umerii lui. Zâmbetul pierea ușor, însă nu și strălucirea puternică a ochilor ei.
Chipul lui se apropie de al ei. O sărută prelung și dulce, și plin de dragoste. Iar ea acceptă imediat prețioasa atingere.
- Îți gătesc ceva și vedem pe urmă ce vom face. Înțeles?
- Înțeles. Șopti pe urmă Hope.
Se ridicară împreună și merseră spre bucătărie. Minunatul mic dejun gătit de Damon consta într-o fabuloasă porție de bacon cu ouă la tigaie și două felii de pâine prăjită. Nu era cel mai bun bucătar. Tocmai de aceea avea bucătăreasă. Dar dacă era pus să pregătească clătite, sau cartofi prăjiți, mâncăruri obișnuite cum sunt cele gătite în viața de zi cu zi, se putea spune că este obișnuit.
Hope înghiți toată mâncarea de parcă ar fi fost ultima ei masă pe pământ. Iar el o privi și chicotea de fiecare dată când vedea cu câtă poftă înghite mâncarea. Odată ce a terminat și ultima fărâmă de mâncare, împinse în față farfuria și tacâmurile. Luă o gură de suc de portocale și expiră sătulă.
- Nu ai crede că o fată de milionari ar avea un asemenea comportament în timpul mesei.
Fața ei se înroși toată. Apoi își strânse buzele într-o linie fermă și se încruntă.
- Hey, dacă mi-e foame, nu țin cont de nimic. În plus, nu găsi tu scuze. Recunoaște că și tu mai faci asta.
- Nu contest, iubito. Râse și ea se îmbufnă și mai tare. Dar există limite.
Degetul arătător al lui Hope se ridică în semn de atenționare. Și deși încerca o mimică serioasă, un zâmbet se forța să fie cât mai acoperit pe buzele ei. Un zâmbet plin de amuzament.
- Să nu aud! În plus, acum trebuie să plec. Ți-am adus schița aici ieri dimineață. Voi lua mașina pe care mi-ai dat-o aseară și voi căuta un photoshop. Iar tu vei sta aici cu Sato, care sper că va găsi curând informații prețioase.
Damon se încruntă. Vru să comenteze, dar vorbele i-au fost imediat retezate.
- Nu. Ți-am spus. Sunt în regulă. Nu mă va ataca nimeni pe timpul zilei.
- Spune-i asta celui care nu știe ce s-a întâmplat în noaptea de Crăciun. Printre sute de persoane.
Hope își dădu exasperată ochii peste cap. Își întinse mâna peste masă și o prinse pe cea a lui Damon.
- Voi fi bine. Cine e cel paranoic acum?
Un timp, Damon stătu să se gândească. Nu-i convenea să stea în casă, cât timp ea putea fi în pericol la orice pas. Pe de altă parte, cine ar putea-o recunoaște? Nu avea mască, nu știa nimeni că ea este Demonica.
- În regulă. Dar... spuse când o văzu radiind... nu întârzii. Și dacă se întâmplă ceva, mă suni imediat. Nu aștepți nici o secundă în plus. Orice s-ar întâmpla, mă suni.
Din nou, Hope își dădu ochii peste cap. Dar îi zâmbi lui Damon și-i strânse mâna mai tare.
- Cum dorești.
Se ridică de pe scaun și se puse în brațele sale. Îi prinse fața în palme ș-l sărută. De data asta, Damon era cel care vrusese să-și dea ochii peste cap. Normal că va face tot cum vrea ea. Dar avea el grijă să o pedepsească cum trebuie. Rânji.
Peste un sfert de oră, cei doi se sărutau în fața mașinii. Sato se afla în sufrageria lui Damon, descărcând informațiile de pe stick, pe laptop-ul său.
- Mă suni!
- Promit. Acum trebuie să plec. Nu te mai îngrijora. Nu merg la război.
- Dar pleci de lângă mine.
Îl mai sărută odată și intră în mașină. Știa, desigur, unde găsea un photoshop. Mergea acolo de fiecare dată când dorea să înrămeze vreo pictură de-a sa. Desenul cu Damon îl avea în dreapta sa. Mașina nu avea decât două locuri. Când văzuse prima oară mașina, se gândise imediat că Chevrolet-ul pe care Damon i-l împrumutase, dacă se putea spune astfel, semăna cu una dintre mașinile din Transformers. Una argintie. Și cu toate că nu era chiar aceeași marcă, tindea să creadă că semăna cu mașina doctor.
Râse cu putere când se gândi la ce minte puerilă putea avea uneori. Da. Mașina era argintie, ușor metalizată, dar nu prea semăna cu doctorul vehicul. Ajunse în scurt timp în fața magazinului. Scoase schița și intră. Clinchetul unor clopoței se auziră pe fundal. Era destul de răcoare afară, așa că, înainte de a pleca, își luă un pulover cu helancă și o geacă pe ea. Merse spre barul unde vânzătoarea o aștepta cu un zâmbet pe buze.
- Bună ziua! salută femeia, urmată de salutul lui Hope.
- Am un desen, și puse rola pe masă, și vreau o ramă.
Femeia aprobă din cap. O rugă să aștepte, apoi se întoarse cu un catalog pentru rame. O lăsă pe Hope să aleagă. Răsfoia paginile ușor plictisită. Nu găsea nimic care să o reprezinte atât pe ea, ca și creatoare, cât și pe Damon, ca și muză. Se gândi la un cuvânt pentru sexul masculin. Muz, nu era chiar cel mai potrivit cuvânt. Presupunea că nu există decât muză, atât pentru bărbați, cât și pentru femei.
Pierdută în gânduri, nici nu realiză când fusese cât pe ce să sară de o ramă splendidă. Luă mostra în mână, dezlipind-o de scociul de pe foaie. Atinse suprafața. Dacă nu ar fi avut acele modele, lemnul ar fi fost extrem de neted. Forme ale unor flăcări roșii aflate în negură. Mostra consta în firișoare negre, parcă curgătoare, printre care se revărsau flame roșii. Un lemn roșu, dar desigur, lăcuit. Zâmbi în colțul gurii. Asta era. Era... perfectă.
- V-ați hotărât? Întrebă vânzătoarea, văzând-o cu mostra în mână. Hope aprobă din cap. Lăsă bucata de lemn pe blatul mesei și luă rola în mâini. O desfășură pe toată și o întinse pe masă. Femeia studie puțin cam prea accentuat trupul celui care rânjea gânditor în desenul făcut cu cărbunele.
- Puteți lua măsurile? întrebă Hope ușor nervoasă. Femeia, rușinată de parcă ar fi făcut cea mai mare prostie din lume, își luă ruleta și începu să măsoare cu grijă fiecare latură în parte. Apoi unghiurile și pe urmă alte măsuri interioare.
- Când va fi gata rama?
- Ar fi fost gata de mâine. Dar, din fericire, am o una pe modelul dorit și cu aproximativ aceleași măsuri.
Fata doar aprobă din cap.
- Doriți să-i pun și sticlă?
- Vă rog.
În cinci minute, tabloul era înfășurat într-o folie protectoare, și pe urmă pus într-o plasă cu emblema firmei pe ea. Plasa era destul de mare, cât ca tabloul să intre trei sfert în ea. După ce plăti, ieși afară destul de emoționată, dorind să-i arate cât de curând lui Damon rama pe care o alesese. Spera să fie pe placul său.
Intră în mașină. Dar chiar înainte de a porni motorul, telefonul îi vibră în buzunar. Zâmbi, gândindu-se că Damon era neliniștit de absența sa. Dar se încruntă când dădu cu ochii de numărul necunoscut. Și mai ales când își dăduse seama că era telefonul de pe care o sunau numai Jay și Burton. Oscila între a răspunde sau nu. Dar se gândea că nu avea ce pierde. Oricum nu o putea urmări nimeni. Avusese Sato grijă de asta. Așa că răspunse.
- Alo! rosti pe o voce hotărâtă, și cu privirea încruntată în față.
- Demonica. Se auzi glasul răstit al unui bărbat de la capătul firului.
- Cine întreabă?
- În primul rând, dă-mi voie draga mea să te felicit. Te-ai ascuns de ceva timp. Am auzit că nu ai mai trecut pe pistă de multă vreme.
- Cine ești? sâsâi din nou, nervoasă.
- Să spunem doar că sunt o persoană care te tot caută de o perioadă.
- Stai la coadă.
Urmă un râset care o enervă și mai tare. Timp de câteva secunde, doar strânse cu putere telefonul în mâini și încercă să se stăpânească din a mârâi.
- Oh, nu scumpo. Am bilet VIP. Fix la tribune. Dacă vrei să ți-l arăt, ne putem întâlni.
- Nu mă duce la capătul răbdărilor, tipule. Nu sunt o persoană cu care să vrei să te joci.
- Dar eu chiar cred că mă pot juca cu tine. Vezi tu? Eu am o singură problemă în viața asta. Să nu te pui cu familia mea.
Se strâmbă. Ce naiba mai avea și tipul ăsta?
- Ce tot vorbești acolo.
- Nu știu dacă mai ți minte, dar ai avut parte de un mic spectacol de Crăciun. Și câteva artificii. Iar singura persoană care a ieșit șifonată de acolo, a fost nepoata mea. Așa că nu voi lăsa o criminală liberă, mai ales pentru ce s-a întâmplat. Prin urmare, aș vrea să te aștepți la ce e mai rău din partea mea.
Gândul îi ajunse instant la Alice. Deci el era unchiul ei. Unicul, se părea. Cel care o urmărea. O avertizase într-o oarecare măsură. Și acum se părea că-i aflase și unul dintre numerele de telefon. Nu era nimic. Se putea ocupa și cu asta. Se frecă la frunte și expiră zgomotos.
- Ascultă-mă, domnule polițist, spuse ea, deși nu ar fi trebuit. Carlson nu-i spusese că este polițist. Nu am timp de tine. Am și treburi mai importante de făcut, nu să ne dădăcim reciproc. Ce-ai spune dacă tu m-ai mai căuta, iar eu îți promit că nu se va lăsa cu sânge? Nu mult.
Cu sânge oricum avea să se lase. Doar intenționa să-l omoare pe Șarpe. Râsetul lui Carlson ajunse la urechile ei.
- Habar nu am cum de ai aflat cine sunt, dar în nici un caz nu renunț eu. Altfel nu mă numesc eu Carlson.
- Și altfel nu mă numesc eu Demonica, dacă tu chiar crezi că mă vei prinde. Știu că acum ai pe cineva lângă tine, vreun IT-ist care se chinuie să afle pe unde sunt. Dar ghici ce, și eu am făcut rost de unul. Unul mult mai bun decât ai putea avea tu vreodată. Și pentru că este cel mai bun, m-a ajutat să-mi acopăr urmele când vorbesc la telefon. Tu poate crezi că sunt în locul în care îți arată semnalul că sunt, dar te înșeli, spuse Hope cu un zâmbet compătimitor pe buze, de parcă l-ar fi putut vedea pe Carlson ăsta.
- Îți dai seama că tot te voi prinde, nu? de data aceasta nu mai era el cel care râdea, ci cel care era nervos și disperat.
- Nu prea cred. Ascultă, nenorocitul de Jay oricum îmi va da socoteală pentru faptul că ți-a dat numărul meu. Dar nu uita cu ce mă ocup. Dacă am reușit să aflu fără să mișc un deget cine a făcut asta, înseamnă că sunt destul de deșteaptă încât să fiu mereu cu doi pași înaintea ta. În plus, ți-am mai spus. Știi cu ce mă ocup. Dar nu sunt ca ceilalți de felul meu. Eu sunt mai... aparte. Așa că nu te apropia de mine. Nu vreau să fac rău nevinovaților, ci doar celor care trebuie să plătească. Iar tu nu trebuie să plătești nimic. Nici nepoata ta nu trebuia să plătească nimic.
Fără a-l mai lăsa să spună ceva, i-a închis telefonul. Scoase cartela din el și o rupse în două. Avea nevoie de un număr nou. Puse cartela în buzunar și plecă spre casă nervoasă. Cum să nu fie nervoasă? Normal că realizase că pămpălăul ăla i-a dat numărul de telefon. Cine altcineva? Burton? Nu era el atât de prost cât să intre singur în gaura lupului.
Oh. Și avea să-l facă să plătească. Îl va călca cu mașina. Da. Asta va face. Îl va călca cu mașina de zece ori peste fața aia nenorocită. Să-i distrugă gura și să nu mai spună ce nu trebuie prin stânga și prin dreapta.
Sângele îi fierbea prin venele ei, puternic ca și turația maximă a motorului pe care-l conducea în clipa de față. Își ținea buzele strânse și dinții încătușați, odată cu clocotul minții sale ce fumega de o furie notorie. O enerva. O enerva la culme și nu știa ce să facă pentru a scăpa de nervozitate. Trebuia să lovească ceva. Neapărat.
Într-un acces de furie, lovi cu putere și înjură mârâind, volanul mașinii. Claxonul răsună puternic în urechile ei, sunet urmat de restul claxoanelor celorlalte mașini. Dar cui îi păsa de celelalte mașini, când ea spumega de nervi. Hormonii se ciocneau în lovituri oarbe prin venele ei dilatate.
Ajunse în fața casei și opri cu o frână. Luă în mână tabloul înfoliat și închise mașina în urma sa. Odată intrată în casă, dădu cu putere de ușă.
- Ce naiba? înjură Damon, văzând-o nervoasă.
- Îl omor.
Se dezbrăcă necontrolat de geacă și își dădu puloverul peste cap, rămânând doar în maiou, și le aruncă pe masă, lângă tablou, pe care-l așeză mai înainte cu grijă, cu toate că furia era în interiorul ei și țipa să fie descătușată, ca o himeră venită din Iad pentru a-și înhăța prada.
- Jur că-l omor. Începu să se învârtă prin casă și să înjure de mama focului, cu Damon pe urmele ei, care nu înțelegea nimic din ieșirea iubitei sale.
- Pe cine omori?
- Pe Jay. Pe cine să omor? Pe idiotul ăla care nu știe ce să facă cu viața, și vrea să scape de ea în cele mai odioase moduri.
- Iubito! țipă spre ea și o opri din a mai face cercuri în podea. Oprește-te, altfel faci gaură în parchet. O prinse de brațe și o lăsă să expire nervoasă și să-și încoarde mușchii. Acum... ce s-a întâmplat?
- Unchiul lui Alice s-a întâmplat. Asta. M-a sunat azi de pe telefonul Demonicii.
Damon se încruntă, dar o lăsă să-i povestească cum a decurs conversația lor.
- M-am enervat atât de tare. Și totul din cauza tâmpitului ăluia. Îți jur că atunci când pun mâna pe el îl omor. Îl despic în bucățele mici și-l dau la șobolani să-l mănânce.
- Gata iubito. Liniștește-te. Încercă să o dreagă îmbrățișând-o și mângâind-o pe păr, până ce respirația ei deveni calmă. Stătură așa un moment. Ce-ar fi ca acum să-mi arăți desenul înrămat?
Hope se distanță de el puțin, apoi merse încet spre masă. Strâne lemnul în pumni și închise ochii, expirând de câteva ori, în încercarea de a se liniștii. Nu a reușit complet, dorința de a-l distruge pe fătălăul ăla încă exista. Dar măcar nu avea să distrugă tabloul la supărare, fiindcă tremurul mâinilor trecuse. Se întoarse spre el înainte de a dezvălui totul. Îi văzu ochii cum strălucesc nerăbdători, ca și cei ai unui copil care așteaptă o jucărie, după ce a fost cuminte la dentist. Chicoti privindu-l. Scoase tabloul din plasă, apoi dădu folia de protecție la o parte. Lent, stârnindu-l pe Damon.
În clipa în care dădu folia jos, ochii lui albaștri se măriră instant. Privea minunăția făcută de Hope, pusă în valoare de flăcările negre și roșii ale ramei. Rămase cu privirea stană, fără a clipi.Nu era neapărat uimit. Doar puțin surprins. Știa că poate avea încredere în iubita lui. Luă în mâini tabloul și-l așeză cu grijă pe masă. Mângâie rama cât de grijuliu posibil. Aproape că-i veni să o sărute. Dar în loc de a face asta, se întoarse spre creatoare și o sărută pe ea.
- Vreau și eu unul. Îi șopti încă vrăjit.
- Poftim?
- Un tablou. Vreau să te desenezi. Pentru mine. Și să-mi dai mie tabloul. Ăsta va fi alt tău. Desenează unul pentru fiecare, iubito. O sărută, nemailăsând-o să spun altceva.
Dresul vocii lui Sato îi opri.
- Am înțeles. Vreți să vă jucați peste tot pe unde apucați. Dar aveți timp după ce terminăm. Bine? Acum haideți! Trebuie să aflați ceva.
Cu greu și fără tragere de inimă, se despărțiră, cu zâmbete ușoare pe chip. Îl urmară pe Sato până spre sufragerie, unde se așezară pe canapea.
- Ce ai aflat? întrebă serios Damon.
- Norocul vostru. Nu va trebui să mai așteptați. Astă seară are loc următoarea cursă.
Înghițiră în sec, apoi se priviră unu pe celălalt. Și pe urmă se uitară iar la Sato. Hope își aduse instant aminte de convorbirea cu agentul Carlson, apoi realiză prostia pe care o făcuse când distruse cartela. Înjură înflorat, atrăgând atenția bărbaților.
- Iubito?
- Ți-am spus că m-a sunat agentul ăla, nu?
- Da. De ce?
- Ei bine, nu mă mai poate suna nimeni acum de pe numărul Demonicii. Am distrus cartela după. Jay va încerca să mă sune, dar nu va reuși să dea de mine. E esențial ca eu să-i spun că nu voi veni pe pistă. Dacă nu va da de mine, biroul lui Burton va fi ținut în pază. Presimt că știe că pun ceva la cale. Nu e prost, dar nici foarte deștept nu e. Cum eu nu voi veni, nu va sta în birou. Îi place să ia parte la curse, să le vadă cum decurg.
O înjurătură zgomotoasă trecu și printre buzele lui Damon. Sato urmă și el. Lucrase singur la planul ăsta în cel mai mic detaliu. Iar greșeala făcută de Hope îi costa mult prea mult.
- Nu mi-am dat seama ce fac când am distrus-o. Eram nervoasă și doar atât. Doamne... Oftă umflându-și obrajii cu aer și se luă cu mâinile de cap.
- Cred că știu cum să reparăm asta. Mormăi japonezul în barbă. Își puse palmele cu două lovituri puternice pe genunchi, apoi o privi nervos pe inculpată. Mai ai cartela?
- Sigur.
Tonul lui Hope era unul neîncrezător. Își băgă mâna într-unul dintre buzunarele blugilor și scoase dreptunghiul îndoit.
- Nu am mai făcut asta. Nu sunt sigur de cum va funcționa. Sper doar să reușesc.
- Ce ai de gând să faci?
Sato îi explică imediat, cu o vitalitate răbufnind în ochii căprui și sticloși.
- Vezi tu? Cartonul pe care tu l-ai îndoit, nu are o însemnătate prea mare, ci cardul care se află în cartelă și conține codul numărului tău de telefon, semnalat prin satelit. Dacă nu l-ai îndoit bine de tot, aș putea salva codul ușor deteriorat, și să-l conectez la laptop. Așa, nu vei vorbi la telefon, ci pe computer-ul meu. Ai înțeles?
Hope aprobă din cap și-l lăsă pe Sato să lucreze. Nu era târziu. Poate doar vreo doisprezece. Și nu știa ce să facă azi. Dorea să meargă la sală pentru a se antrena puțin, așa că-i lăsă pe bărbați să se ocupe de ce doreau ei să se ocupe, și ea merse la subsol. Își dădu maioul jos, rămânând doar în sutien, se descălță, apoi merse spre sacul de box care stătea atârnat într-un colț al camerei. Neoanele băteau ușor, pâlpâiau, și nici nu împrăștiau prea multă lumină. Își strânse pumnii. Nici măcar nu-și luase vreo pereche de mănuși. Avea să lovească așa, să simtă durerea înțepând-o și pielea trosnind la fiecare lovitură. Trebuia să simtă asta.
Dădu prima oară cu cotul drept, apoi cu cel stâng. Repetă mișcarea de câteva ori. De mai multe ori. Sâsâi când își privi coatele după cinci minute. Pielea îi era roșie și îi ardea. Apoi începu să lovească cu gambele și cu genunchii. Blugii nu-i ofereau o mobilitate prea bună, dar nu era nimic. Nu se lăsa.
Se gândea la tot ce se întâmplase cu viața ei în doi ani de zile. La modul în care fusese fericită alături de familia ei. Și numai alături de ea. Iar acum era fericită alături de Damon. Acum era fericită și alături de familia ei, dar și alături de Damon. Și cum putea să nu fie? Dar lipsea ceva. Normal că lipsea. Ura răzbunarea asta. Își aducea amintea de ce-i spusese iubitul ei când fusese la el în Houston. Despre cum era vremea de dinainte de moarte. De importanța acelor câteva secunde de dinainte de a muri. Și despre cât de mare devine teama în acele clipe.
Apoi își mai aducea aminte și de promisiunea cum că nu se va îndrăgosti niciodată de Damon. Se întoarse totul împotriva ei. Dar nu regreta nimic. Nu regreta nici faptul că nu rămăsese însărcinată, dar nici nu-i pria. Își dorea un copil. Voia să aibă parte de unul, să fie fericită alături de marea ei iubire și un copil. Pentru moment. Dar ea-și dorea mulți copii. Extrem de mulți. Cât ar fi putut duce. Ar fi fost fericită.
Dar nu putea acum. Din cauza acelui nenorocit. Din vina scursurii ăleia care spunea că ar trebui să fie venerat de către ea. Din vina acelui șarpe numit și Alexander Park, care se credea mărit zeu. Un tezaur național, de nu voia să fie găsit. Și de ce? La naiba cu el, de ce nu voia? De ce o făcea atât de mult să se învârtă în jurul cozii? Cum reușea el, și ea nu? Cum?
- Hope!
Strigătul nu se auzea în mintea ei decât precum un ecou. O simplă șoaptă.
- Hope!
Șoapta devenea un țipăt. Unul strident, care-i râcâia urechile. Și totuși, iubea șoapta aia. Fu imediat trasă în spate. Trase o gură mare de aer și se întoarse imediat cu pumnul ridicat spre cel care încercase să o atace. Dar pumnul îi fu rapid acaparat.
- Iubito! strigă la ea Damon. O luă în brațe. O strânse cu putere, dar ea nu reacționă. Doar încerca să-i recapete respirația pierdută undeva în neant.
- Ce faci aici?
- Gătesc iubito, doar gătesc.
Lui Hope îi scăpă un chicot mic printre buze. Își aruncă brațele spre el și îl râcâie pe spatele acum gol.
- Stai aici de jumătate de oră. Când am ajuns, erai pierdută în gândurile tale.
- Trebuia să mă mai lași puțin.
- Nu. Dacă te mai lăsam mult, cădeai leșinată pe jos. Și nu sunt necrofil.
De data asta, reuși să scoată de la ea un adevărat râset. Se mulțumi cu asta. Apoi oftă.
- La ce te gândeai?
- Prostii.
- Nimic din ce gândești tu nu e prostie. Spune-mi.
- Prima oară la noi. Apoi la nenorocitul ăla. Și cum a reușit să distrugă totul. Mă gândesc doar ce s-ar fi întâmplat dacă nu veneam pe pista aia în acea seară, din ziua absolvirii? Dacă nu aș fi acceptat ca Josh să mă ia cu el? Nu aș fi făcut ceea ce am făcut în doi ani de zile, sau destinul mi s-ar fi pus în față într-un anumit moment și tot s-ar fi ajuns la asta?
- Sunt întrebări fără răspuns. Nu te mai gândi la trecut. E o prostie să te întrebi ce-ar fi fost dacă? Sunt infinite posibilități. Nu le-ai termina niciodată.
- Și totuși...
- Să nu aud. Aveai dreptate. Gândul ăsta chiar e o prostie.
Hope pufăi și se depărtă de el. Nici unul nu lua în considerare faptul că ea era în sutien și el la bustul gol. Nici unul. Îi rânji trist și se întoarse cu spatele la Damon, sprijinindu-se de sacul de box, chiar dacă se bălăngănea.
- Nu ai cum să înțelegi, nu? Știu ce trece prin mintea ta. Știu că te gândești că dacă nu aș fi făcut toate lucrurile alea, atunci noi nu ne-am fi întâlnit. Că am fi fost la doi poli opuși. Dar ești egoist. Nu te gândești decât la tine și la faptul că ai fi rămas singur în mizeria asta, dacă nu aș fi apărut eu. Dar ce sunt aici? Păpușica gonflabilă a demonului? Ursulețu tău de pluș de care ai nevoi când ți-e frică să dormi, țipă ea, încă cu spatele la el. Ei bine, nu sunt. Mă stresează. Mă stresează că nu te gândești la cum mi-a fost mie când l-am omorât pe băiatul ăla. Era un nevinovat.
- Nu era. A amenințat un om.
- Era nevinovat! Tună din nou. Era un amărât de copil mai mic ca mine, care mai mult ca sigur că nu avea s-o omoare pe fata aia. I-am citit frica în ochi, Damon. Și cu frica aia nu omori pe cineva. Mă întreb, în fiecare noapte mă întreb cum de am putut face așa ceva? Nu mai iau în calcul că ar fi putut muri ostatica. Am luat o viață, pentru o altă viață. Dar oare a meritat? Copilul ăla ar fi putut face lucruri bune, în viața lui, dacă nu l-aș fi ucis? Nu voi știi niciodată. Pentru că l-am, împușcat. Fix în cap. I-am zburat creierii din prima lovitură. Și l-am privit în ochi. L-am văzut cum viața se scurgea din ochii săi, în timp ce cădea pe jos. Nu am realizat din primele minute. Nu am realizat ce am făcut. Înțelegi asta? La mine nu a fost teama de moarte. Poate că nu aș fi fost atât de marcată, sau nu aș fi simțit atât de multă vinovăție, dacă m-ar fi amenințat cu moartea și chiar ar fi fost dispus să mă ucidă. Poate că nu aș fi făcut asta. Dar nu mi-a făcut nimic. Doar a luat o ostatică, căreia oricum nu avea să-i facă altceva decât să o sperie de mama focului. Nu ar fi omorât-o. Dar l-am omorât eu pe el. Iar acum, tu nu ai cum să înțelegi. Nu poți să mă înțelegi. Nici eu nu o fac. Mă gândesc că dacă aș da timpul înapoi, nu aș știi dacă să schimb sau nu lucrurile. Pentru că eram fericită înainte de toate, alături de familia mea. Și când eram împreună cu ea. Însă mă simțeam slabă și dependentă de ei. Dar sunt fericită și acum, cu tine. Mă simt puternică și gata să iau propriile decizii. Mă faci să mă simt bine în pielea mea, să fiu mândră că sunt așa cum sunt.
- Dar?
- Dar îmi lipsește conexiunea cu familia mea. Știu foarte bine că nu vom mai avea conexiunea asta. S-a întrerupt cu doi ani în urmă. Însă mi-e dor de ei. Mi-e dor să pot povesti cu fratele meu despre ce făceam când eram copii, mi-e dor să vorbesc cu mama despre adolescența ei și mi-e dor de glumele tatei. Mi-e dor să-i privesc cum flirtează și cum mama se înroșea când tata o atingea pe sub masă când mânca, iar el credea că nimeni nu vede, dar eu și Aaron ne strâmbam și ne făceam scârbiți de afecțiunile lor. Îmi lipsesc toate astea. Lor le-a păsat de mine mereu. Nimănui altcuiva nu i-a păsat. Ar fi făcut orice pentru ca eu să pot fi fericită. Și am dat cu bățu-n baltă la tot.
Respira greu, cu noduri de plumb în gât. Îi venea să plângă, dar nu putea.
- Nu-ți voi spune că pot să repar toate astea, iubito. Și da, ai dreptate când spui că gândesc egoist și că îmi spun că aș fi fost pierdut fără tine. Dar deși gândesc așa, nu sunt egoist. Pentru că vreau să-ți fie bine. Și dacă a-ți fi ție bine ar însemna să poți da timpul înapoi și să schimbi toate acele alegeri făcute, atunci te-aș ajuta cu mare plăcere și fără să mă gândesc de două ori înainte de a acționa. Cu toate că m-ar durea, îmi doresc fericirea și siguranța ta, mai întâi. Nu despre asta e vorba în iubire? Să-l pui pe cel care-ți ocupă inima înainte de toate capriciile și dorințele tale? Să-i dai iubirii tale inima ta, dacă a sa nu mai funcționează, chiar dacă asta ar însemna ca tu să mori? Și nu ești păpușa mea. Sau ursulețul pe care-l iau doar la nevoie. Cum ai putea gândi măcar așa ceva? Chiar atât de nenorocit mă crezi?
Făcu un pas spre ea și o cuprinse în brațe, sărutându-i părul, apoi umerii transpirați.
- Să nu te mai prind că spui despre mine că nu înțeleg. Eu te înțeleg cel mai bine, iubito. Pentru că nu uita că mie mi-au murit părinții, pentru că nu am fost acolo. Mi-a murit sora, înainte de a se naște, pentru că eu cu tata nu am fost acolo s-o prindem pe mama. Și dacă aș reuși să dau timpul înapoi, aș face-o cu mare plăcere, știind că acum aș fi avut un membru al familiei mele cu mine. Și dacă acela n-ar fi fost unul dintre părinții mei, atunci ar fi fost sora mea.
Hope se întoarse spre el și-i prinse fața în mâini, sărutându-l.
- Iartă-mă. Ți-am spus că mă gândesc numai la tâmpenii.
- Și trebuia să te ascult. Dar ascultă-mă tu pe mine. Nu am cum să repar tot ce s-a întâmplat cu tine în trecut. Dar îți pot promite că voi avea grijă să nu apară stricăciuni pe viitor. Am eu grijă de inima ta. Bine?
- Bine. Șopti ea. Îl sărută cu putere.
- Te vreau. Îl auzi vorbind.
- Știi că mă poți avea mereu.
- Te vreau aici. Și acum.
Nu o lăsă să mai spună nimic. Își coborî buzele spre gâtul ei și mușcă cu putere de pielea fină. Hope lăsă să-i iasă un țipăt scurt și înfundat printre buze, apoi sâsâi și-și linse buza inferioară cu vârful limbii, dându-și capul pe spate. Sări în brațele lui, iar Damon nu întârzie să o prindă din instinct, așezându-și palmele pe fundul ei, strângând cu putere.
Merse cu ea până spre una dintre saltelele din sală, cele aflate într-un colț mai neluminat. O aruncă cu putere și înfierbântat. Unghiile ei se înfipseră în spatele gol, zgâriind și înfigându-se febril, în timp ce Damon îi desfăcu rapid sutienul și luă cu asalt sânii ridicați spre gura lui pofticioasă.
Linse, supse, mușcă și îngriji la fel de atent. Poate că și mai atent ca de obicei. Părea că ar fi ultima oară când fac dragoste. Era un sentiment straniu acumulat în pântecele lor, pe lângă dorința istovitoare de a se lega unul în celălalt.
În timp ce-i dădea perechea de blugi jos, Hope îl privea extaziată și cu pupilele când dilatate, când mici, pline de dorință. Își mușca în continuare buzele și el nu contenea în a o privi. Îi depărtă picioarele și o scăpă rapid și de blugi, și de lenjeria neagră privind-o acum în toată goliciunea ei și mârâind nerăbdător. O făcu să se chircească de dorință. Se dezbrăcă și el la fel de rapid, și o lăsă să se bucure extrem de mult timp de trupul lui.
Au făcut dragoste lent, punându-și în mișcări toată pasiunea lor. Damon a iubit-o așa cum ar fi făcut toată viața, iar Hope i-a oferit lui ceea ce nu a mai oferit nimănui altcuiva. Pe ea. Toată, trup și suflet. S-au epuizat împreună pe salteaua din colțul întunecat al sălii, iar în clipa zbuciumului lor, s-au privit cu dragoste și și-au spus Te iubesc unul celuilalt. Odată terminați, el încă se afla deasupra ei, zâmbind mai fericit ca niciodată. Îi luă încheietura stângă în mână și sărută vena de pe ea, fix la câțiva centimetrii depărtare de ceasul pe care tot Damon i-l dăduse.
- Haide. Nu mai e mult și ar trebui să te sune. În plus, nu-mi prea doresc ca Sato să vină aici și să ne vadă cum ne-am născut. Mai ales pe tine.
Hope râse, apoi îi mângâie fața.
- Ești gelos?
- Normal că sunt. Pe orice respirație masculină din jurul tău. Că mă crezi sau nu, sunt gelos până și pe fratele și tatăl tău.
Fata făcut ochii mari, în timp ce el doar rânjea spre ea ca un motan languros.
- Ce?
- Normal. Sau cel puțin, am fost extrem de gelos. Când te-am cunoscut, doar ei te puteau lua în brațe și alinta. Eu nu aveam nici un drept asupra lucrurilor ăstora. Dar acum, tu ești a mea. Și te pot atinge, îmbrățișa și alinta cât e ziua de lungă. N-am dreptate?
După o repriză de râs, în care Hope se gândea la ce prostii de felul ăsta îi mai trecuseră lui Damon prin minte cât ei nu formaseră încă un cuplu, își întoarse privirea spre el.
- Normal că ai dreptate, iubitule. De altfel, nu voi lăsa nici un al bărbat să mă atingă așa cum o faci tu.
- Poftim? Nu! spuse răzvrătit. Tu nu lași nici un alt bărbat să te atingă măcar. Înafară de cei din familia ta, desigur. Dar nimeni altcineva nu are voie nici măcar să dea mâna cu tine.
- Ei! se încruntă supărată. Nu exagera, că nu merge cu mine.
- Nu exagerez cu nimic.
Hope chicoti, apoi încercă să se dea la o parte de sub el. Trebuiau să meargă la Sato. Își luă pe ea lenjeria, blugii și maioul, apoi îl așteptă și pe Damon să se schimbe. Dar el nu se grăbea. Se lăfăia cu un trup minunat prin fața ei, fără să aibă habar măcar de tot ceea ce-i provoacă. Înghiți în sec, și se stăpâni să nu sară pe el ca o nimfomană.
Se luară de mână și urcară scările. Dar înainte de a ajunge complet în sufragerie, Damon o trase ușor în spate și o forță să se oprească.
- De ce ai mers în sală și ne-ai lăsat aici?
Fusese un gând pe care-l uitase, dar care-l măcinase până să ajungă jos. Când o văzu acolo, se dezbrăcă de tricou și merse spre ea cu intenția de a o lua la întrebări, apoi de a se antrena împreună. În nici un caz nu se gândise că totul se va termina cu ei doi făcând dragoste. Dar ar fi trebuit să se aștepte. Însă gândul îi trecuse de câteva ori prin minte. O văzuse chiar, în clipa în care coborî, dar nu spuse nimic. O lăsă, crezând că poate are nevoie de puțină intimitate.
- Nu știu. Ridică din umeri. Am vrut să mă antrenez. Nici nu știam de cât timp tot loveam sacul ăla.
Îi luă palmele în mâini și i le examină.
- Trebuie să dezinfectezi rănile astea. Sângerezi. Se încruntă. Cum de nu-și dăduse seama de asta mai devreme? Ce fel de iubit era, ce fel de viitor soț era el, dacă întâi își pusese pe piedestal plăcerile lui, apoi nevoile ei?
- De ce te învinovățești? O privi înapoi. Normal că știa la ce se gândește. Nu mai face asta. Nu ai motiv. Se vor forma zgaibe, vor cădea, și vor trece. Sau mi se vor face câteva vânătăi. În plus, nu sunt niște lovituri chiar atât de mari. E adevărat că nu am mai lucrat la sacul de box de ceva timp și că mi-am pierdut din îndemânare. Dar mi se întâmplă lucruri și mai rele în misiuni. Ai văzut chiar tu.
- Nu-mi place să te văd rănită, atâta tot.
- Știu. Dar în lumea asta, este ceva de care nu poți scăpa... În fine... Hai să mergem. Sato ne așteaptă de ceva timp, bănuiesc.
- Da... șoapta abia de se auzi.
Merseră în continuare până la sufragerie. Sato se ridică de pe scaun și fix în acea clipă se auzi un bipăit enervant.
- La fix. Ei sunt. Vin-o, îi spuse japonezul și o împinse pe Hope spre calculator. Ea se așeză pe scaun și apăsă pe tasta de pornire. Nu era nici o cameră de filmat. Vorbeau exact ca la telefon. Sato era un magician.
- Da?
- Demonica?
Se auzi vocea pămpălăului de Jay.
- Spune! Ce vrei?
- Avem cursă azi.
- Nu vin. Și crede-mă, ai noroc pentru asta.
- Ce? Șopti băiatul speriat. Normal că era speriat.
- Ascultă-mă, nenorocitule, dacă te mai văd prin preajma mea, te omor chiar eu. Prea mult am amânat asta. Și a fost picătura care a umplut paharul.
- Nu...
- Nu înțelegi? Te fac eu să înțelegi, vorbi calm. Domnul polițist a fost puțin cam prea insistent. Bănuiesc că nici asta nu ai înțeles, am sau nu dreptate?
- Eu...
- Scutește-mă. Nu vin seara asta.
Închise convorbirea, se ridică de pe scaun și se întoarse spre cei doi. Ei nu aveau probleme. Nici măcar Sato. Văzuse lucruri și mai rele la Damon, cu toate că ar fi vrut să o vadă pe Demonica în acțiune. Auzise despre ea numai cuvinte de laudă. Ei bine, din partea celor de jos. Normal că civilii ar fi foți speriați ca de dracul dacă ar fi auzit măcar de existența ei. Și acum au auzit. Și oamenilor le era frică.
- Cred că ar fi timpul să începem. La zece vom fi acolo. Spuse rapid Hope, ușor agitată. Parcă și mai agitată ca data trecută.
Era încă devreme. Mai aveau destul timp până să înceapă pregătirile, dar ea se duse totuși în camera unde dormise cu Damon și își luă hainele obișnuite pe care și le lua când Demonica apărea. Nu-și va folosi mașina. Va lua un taxi până spre apropierea pistei, apoi va pleca singură spre țintă. Pentru că asta va fi ultima oară când va merge în locul ăla blestemat. Își aduse aminte de pregătirile cu alți asasini. Își aduse aminte de ultimul test.
„ - Nu uita. Închide ochii când trebuie să faci asta. Ajută uneori, îi spuse Khay Chi, unul dintre asasinii de temut din Mongolia. Simte bătăile inimii. Le simți? Hope mormăi o aprobare. Transpira prin masca neagră. Materialul nu-i absorbea broboanele. Respiră și expiră, zise el, iar ea ascultă. Acum, ia arma de pe masă. Mâinile nu trebuie să-ți tremure. Nu uita. Te vedem.
Era terifiată. Dar nu avea nimic. Nu. Trebuia să treacă de acest test.
- Apasă pe trăgaci. Și nu uita, fie că o faci din prima, fie că nu, ai cinci lovituri. Patru goluri și un singur glonț. Va muri oricum. Trebuie să apeși de cinci ori. Adică până s-ar descarca arma complet, dacă ar fi plină.
Poftim? Nu știuse. Ce se juca aici? Ruleta Rusească? Sau ce naiba? Mări ochii.
- Haide, șopti Khay. Ia o respirație adâncă, calmează-te și apasă.
Apăsă pe trăgaci. Nu se auzi decât un clinchet. Deschise ochii. Expiră oarecum ușurată.
- Din nou.
Mai apăsă odată. Același click. Și încă odată, și încă odată. Același click. Și mai apăsă odată. Din nou, același click. Acum, era cu adevărat speriată. De data asta, dacă apăsa, ar fi reușit și ar fi căzut în același timp. Mâinile îi tremurau, și mai ales cea care ținea arma. Dar nu atât de tare încât să vadă ei. Își mușcă nervoasă buzele și se fixă mai bine, apăsându-se de ciment cu picioarele, într-o poziție oarecum defensivă. Se pregăti să apese. Apoi din nou se lăsă moale. Expiră nervoasă și-și mușcă iar buzele.
- Doar apasă pe trăgaci, Demonica. Numără până la trei. Renunță și apasă pe trăgaci. Nu mai ești demult cea care ai fost. Simte bătăile inimii. Fă-le regulate. Privește prin pieptul tău. Și ia-ți inima în mâinii. Nu uita. E ultimul test. Dacă-l pici, știm cu toții că s-a zis cu tine. Știi prea multe. Așa că hai! țipă din nou bărbatul.
Trei.
Expiră, trase adânc aerul.
Doi.
Își spuse rugăciunea cât de repete putu și se închină în gând. Nu va mai putea face asta pe viitor. Cu ce drept?
Unu.
Nimeni nu mai trecuse testul, nu? Și ea îl va trece. Și dacă nu va fi cea mai bună printre cei buni, de ce să nu fie cea mai bună printre cei răi? Cei diabolici.
Apăsă pe trăgaci. Casca din ureche încă funcționa. Închise ochii și își întoarse capul ușor. Dar ceilalți nu au văzut nimic. Doar Khay știa cum îi omoară. Auzi o pocnitură. Ceva se lovi de asfalt. Își îndreptă privirea și deschise larg ochii. Corpul căzu pe jos. Lanțurile îi țineau mâinile și picioarele pentru a nu fugi. Acum, corpul stătea întins pe jos. Sub lumina soarelui mongolez, leșul avea ochii larg deschiși și priveau în gol. Nu spre ea. În gol.
Inima i-o luase la goană. Era terifiată. Din nou. Dar trecuse testul. Un zâmbet trist trecu ușor și inobservabil printre buzele ei. Lăsă arma pe masa din dreapta ei. Se întoarse spre camera de filmat din spatele său. Oamenii o priveau, și ea se uita la grupul strâns de pe ecranul așezat în mijlocul pustietății. Acolo unde era și ea.
Mașina o aștepta. Era singură. Nu era nevoie să mai conducă oricum dacă nu reușea. Așa-i spusese Khay. Dacă nu reușea, atunci putea foarte bine să își tragă singură un glonț în cap. Aprobă din cap spre imaginea mongolezului. Chiar dacă el poate nu și-ar fi dat seama că pentru el era acea aprobare. Stătea în umbră. Nimeni nu știuse că vorbește cu ea. Crezuseră că vorbește la telefon sau ceva de acest gen. Poate. "
Tresări din gânduri și se duse să se îmbrace. Toți lucraseră pentru Park. Mai mult ca sigur că toți lucraseră pentru el și ea nu știuse niciodată. Nu avuseseră respectul ei. Însă au avut încrederea. Avusese dreptate Damon când îi spusese la început că el este singura persoană vie care o cunoaște cu adevărat. Ei bine, la început. În Khay Chi avusese cea mai mare încredere. Dar din păcate fusese prins îl ultima sa misiune. Îl prinseseră și mai mult ca sigur că l-au omorât. La un an după ce ea devenise asasină, Khay îi era deja un bun confident. Știa că poate avea încredere în el. În el își pusese toată încrederea. Aproape că-i devenise prieten. Poate că-i devenise cu adevărat prieten.
Mongolezul aflase identitatea ei dintr-o simplă greșeală la câteva săptămâni înainte de a muri. Și nu spusese nimănui altcuiva de identitatea ei. Nici măcar lui Burton. Găsise în mașină o poză de-a ei și de-a familiei sale, ascunsă bine în torpedou, pe când îi căuta câteva cartușe. El nu mai avusese și avea nevoie pentru exercițiu. În fiecare zi, la ora două, se afla în sala sa de antrenament din apartamentul din New York și împușca la țintă. Și se părea că o aflase pe ea. Nu a spus nimănui.
Dar Khay murise. Și de atunci, din acea zi, a avut grijă ca nimeni să nu mai reușească vreodată să afle ceva despre ea sau familia ei. Și s-a întâmplat totul cu bine. Până la Damon, totul fusese bine-merci.
Nu se mai îmbrăcă. Ci doar așteptă până se făcu opt și jumătate. Expiră. Damon nu venise deloc la ea. Știa că dorea să fie singură. Trase apoi aer adânc în piept. Și-l dădu afară. Închise ochii. Avea o presimțise rea. Se va întâmpla ceva rău. Era mai mult ca sigură că se va întâmpla. Merse spre dulap.
Trase pe ea un pulover negru, aceeași culoare precum cea a pantalonilor destul de elastici. În picioare își luase deja bocancii militărești. Se îndreptă spre unul dintre tablourile din camera lui Damon. Îl dădu la parte, puse cifrul seifului pe care i-l spuse el și-l deschise. Nu erau cele mai mari arme, își mai aduse și ea câteva, dar nu credea că are nevoie. Luă boxurile și le puse pe mâini. Apoi își acoperi pielea cu o pereche de mănuși dintr-o piele elastică, precum materialul pantalonilor. Un mic briceag stătea ascuns în mâneca ei dreaptă, pe o centură din plastic aflată la încheietura sa. Un briceag mic, dar extrem de ascuțit.
Își puse la spate, fixate de centură, două pistoale și două cartușe. Iar ultimul lucru de care avea nevoie, era masca. O luă cu ea, însă n-o puse la ochi. Expiră.
- Taximetristul așteaptă. Ești gata?
Se întoarse spre Damon, care stătea sprijinit de tocul ușii, cu o privire îngrijorată îndreptată spre ea. Îl privi trist. Cu cât timpul trecea mai mult, cu atât mai îngrijorată era. De ce naiba nu aștepta mai bine să se liniștească apele? De proastă, de asta. Merse spre el și-l îmbrățișă, afundându-și fața la pieptul lui, acum acoperit de un tricou cenușiu. O strânse cu putere în brațe.
- Nu trebuie să faci asta. Ți-am mai spus. Mă pot duce eu.
- Nu. Eu ți-am mai spus că nu e treaba ta, ci a mea.
Îl sărută prin tricou, apoi pe buze. El se enervă și se trase la o parte.
- Nu mai face asta.
- Ce?
- Asta! Faci cu mine dragoste de parcă ar fi ultima oară, mă îmbrățișezi de parcă ar fi ultima oară, mă săruți în același mod. Dar nu e pentru ultima oară. Nimic din asta. Nu fi pesimistă. Totul va fi bine.
- Și dacă nu va fi?
- Va fi.
Luară o pauză. Damon se năpusti asupra ei și, luând-o prin surprindere, își vârî limba dulce în cavitatea ei umedă. O sărută cu pasiune, mângâindu-i pielea cu palma care intra pe sub bluză, în timp ce ea se aruncă cu unghiile spre părul lui. Îi arăta că așa se sărută doi iubiți care Se Vor Revedea.
- Rămâi, îi șopti în timp ce o sărută din nou, cast. O imploră.
- Nu pot, iubitule. Dar mă voi întoarce, bine?
- Promite-mi!
- Promit. Te am pe tine, bine? și-și ridică spre el încheietura stângă, arătându-i ceasul. Damon zâmbi strâmb. În plus, mai am și casca de la Sato. Dacă se întâmplă ceva, mă găsiți.
- Să nu aud. Nu se întâmplă nimic. Și noi vom fi în regulă. Mi-ai promis.
- Voi fi în regulă. Promit.
Merseră jos împreună. Avea în mână masca. Taximetristului nici că-i păsa de asta. Îl mai sărută odată pe Damon cu putere și-și luă la revede de la Sato. Drumul fusese liniștit. Privi spre fereastră. Luminile se mișcau cu putere. Ea stătea în spate. Era întuneric afară, iar respirația arunca pe geamul înghețat aburi. Se juca cu unghia pe geam, așa cum făcea când era mai mică. Își strânse din buze și din ochi. La dracu, de ce tot avea impresia că se va întâmpla ceva rău?
Își puse în poală masca și privi spre ea. Toate au început de la ea. Toate au început de la acea mască idioată. Se uită spre șofer. Era învârstă. Nu-l interesa de ea. Apoi își puse masca pe ochi. Și clipi. Nu și-o legă la spate, doar o așeză pe față. Strânse din buze din nou. Își luă masca de pe ochi.
- Ești fericită? Știi că nu te vei putea ține de promisiune. I-ai dat speranțe false până și celui pe care-l iubești.
Își întoarse privirea în stânga sa. Vina îi rânjea. Nu o băgă în seamă. Învățase să nu mai facă asta.
- Îmi place atât de mult felul în care l-ai mințit. Mi-e doar milă de el. Știi că se va întâmpla ceva rău. Știi că va trebui să fugi și nu va reuși să te găsească. Asta în cel mai bun caz. Iar în cel mai rău, ce va fi? Va veni un pachet la ușa lui și când îl va deschide, va da de tine făcută bucățele.
Strânse din buze. Știa. Și nu era nebună. Doar că o parte din ea luase o formă mai vie. Și acum, ceea ce Vina îi spunea, își adeverea de fapt sie însăși. Își întoarse spre stânga privirea. Nu mai era nimeni acolo. Exact. Era doar ea. Doar mintea ei nebună.
- Am ajuns, domnișoară.
Îi plăti și ieși din mașină. Pentru moment, nimeni nu mai trecea pe aici. Dar muzica se auzea cu putere în fața ei. Și luminile se vedeau la fel orbitor. Colorate și amețitor de mișcătoare. Merse pe jos până în apropiere de casă. Își puse masca pe față. Era obosită. Spera ca totul să se termine curând.
- Trebuie să te grăbești, Hope. Își va da seama în jumătate de oră. Poate mai puțin de atât.
- Știu, șopti ea. Apoi, conversația cu Sato se opri. Dar Damon îi luă locul.
- Hope? Iubito?
- Da?
- Te iubesc.
- Iar eu te iubesc mai mult. Îi spuse.
- Acum, voi închide.
- Știu.
Auzi un click, și știu că nu mai poate vorbi cu nimeni. Cu toate că Sato făcuse o cască rezistentă interferențelor, exista riscul de a fi ascultați. Seara trecută nu existase acel risc, pentru că se ocupase japonezul. Acum nu se mai putea ocupa. S-ar fi declanșat alarmele.
Trecea printre oameni și auzea o grămadă de șoapte.
- Demonica. Vorbeau cu toții.
Trebuia numai să-l evite cât posibil pe Jay, care-l va avertiza pe Burton. Nu avea teamă de gărzi. Ei nu o întrebau niciodată nimic, și știau că nu trebuie să-l anunțe pe șef. Cu toții știau că nu trece foarte des pe la casa lui, iar atunci când trece, el știe. Așa că ajunse la poarta sudică. Trecu printre cei doi bărbați, de parcă nici nu ar fi fost văzută. De parcă ar fi fost invizibilă. Iar odată intrată, merse cu grijă. Să nu o audă nimeni. Cunoștea drumul spre biroul negrului. Și mai știa și că el nu era acolo. La fiecare cursă, nu avea cum să nu fie prezent.
Ajunse, așadar în fața biroului său. Și intră fără nici o problemă. Făcu un pas. Se uită în față. Scaunul se roti, iar ea încremeni, mărind ochii.
- De ce oare mă așteptam să dau de tine aici, Demonica? rânji el spre ea. Apoi deveni extrem de serios. Acum! țipă. Nu avu timp să se întoarcă.
O durere asurzitoare veni din ceafa sa. Căzu pe jos, cu fața lipită cu brutalitate de podea. O lacrimă îi curse pe obraz. Vina avusese dreptate. Conștiința sa avusese dreptate. L-a mințit pe Damon. Nu va ajunge în brațele sale. Șopti tristă, fără să se audă nici ea foarte bine, un Îmi pare rău, Damon. Apoi închise ochii și căzu în starea de leșin.
********
Chiar as vrea sa va știu părerile la acest capitol. Stiu ca nu am postat de mult timp. Imi cer scuze. Cartea este pe terminate, mai am câteva capitole.