- Max? l-am întrebat mai mult retoric în timp ce el își muta privirea de la drum spre mine.
- Da, iubito! S-a întâmplat ceva? Ochii lui mă analizau curioși, strângându-mă din ce în ce mai puternic de mână.
- Mă doare! i-am spus cu un zâmbet dulce, îndrumându-l apoi din priviri către mâinile noastre. Gura lui a mimat un ,,o" perfect, iar apoi a slăbit strânsoarea suficient încât să elimine disconfortul. Discuția pe care tocmai o avusesem îl schimbase oarecum pe Max. Era mult mai protector cu mine ca și cum nu voia să mi se mai întâmple nimic rău. Era drăguț modul lui de a mă trata, făcându-mă să mă simt specială în preajma sa. Nu știam cât de mult o să ne afecteze faptul că eu îi vorbisem lui Max despre Brian. Pentru mine era un pas spre vindecare, dar îmi era frică ca acest lucru să nu-l determine pe Max să se schimbe. Nu voiam compasiune din partea lui și nici favoruri la care s-ar putea el gândi că-mi fac bine. Îmi era teamă ca din milă să nu îndrăznească vreodată să se oprească din a-mi spune dacă ceva îl deranjează sau nu. Dar am eliminat imediat acest gând din minte deoarece caracterul lui Max era sincer și transparent. Niciodată nu afișase o altă fațadă decât cea care îl reprezenta, iar eu trebuia să încetez a mai întoarce moneda pe toate părțile în speranța că voi găsi un defect. Gândeam prea mult și eram conștientă că acest lucru se poate întoarce împotriva mea la un moment dat.
- Îmi pare rău, dar pur și simplu vreau să te simt cât mai aproape de mine. Mi-aș dori să pot opri mașina și să te țin în brațe, să te sărut și să te lipsesc cât mai aproape de inima mea, dar trebuie să ne întoarcem. Nu vreau să lipsești de la școală din cauza mea. A fost deajuns că ai chiulit două ore. Max era serios în tot ceea ce vorbea, iar eu simțeam cum mă pierd printre detalii. Nu auzisem decât sărut și îmbrățișare! Tot ceea ce ieșea din gura lui suna atât de tentant încât aș fi preferat să las totul baltă numai să pot simți vibrațiile pe care mi le poate produce atingerea sa.
- Cred că aș prefera să-ți duci amenințările la bun sfârșit, dar trebuie să recunosc că ai dreptate, vorbeam seducător către el în speranța că îl pot face să se răzgândească.
- Te rog să mă ții sub control, iubito! Nu cred că ți-ai dori să trezești demonul din mine. A ridicat jucăuș din sprânceană, iar apoi a afișat un zâmbet de toată frumusețea. Îl adoram pe acest bărbat, iar fiecare părticică din mine era conștientă de acest lucru. El îmi oferea mai mult decât aș fi putut vreodată să aștept. Max devenea pe zi ce trece din ce în ce mai important pentru mine. Îmi era frică să nu creez o dependență față de el și să mă las controlată de aceasta.
- Cred că ar fi bine să ne întoarcem! Putem lăsa desertul pentru mai târziu, ce spui? Prindeam curaj din ce în ce mai mult când eram cu Max și nu îmi era absolut deloc teamă să îi spun ce gândesc sau ce îmi doresc. Era destul de important pentru mine faptul că puteam fi eu însămi fără să-mi fie teamă că pot fi judecată greșit. Max nu a apucat să-mi răspundă la întrebare că telefonul i-a sunat, făcându-ne pe amândoi să tresărim. L-am văzut cum se încruntă în timp ce privea ecranul telefonului. A respins apelul, iar apoi a băgat telefonul în buzunar destul de nervos. Ceva se întâmpla cu Max, iar curiozitatea nu mă lăsa să respir liniștită.
- S-a întâmplat ceva? De ce nu răspunzi la telefon? Mi-am ridicat privirea confuză spre el și așteptam să văd ce are de gând să îmi spună. Expresia feței lui devenea din ce în ce mai serioasă, încruntăturile de pe frunte completându-i imaginea. A observat cu coada ochiului că nu am de gând să renunț, iar apoi s-a întors cu fața către mine afișând un zâmbet forțat.
- Nu s-a întâmplat nimic, iubito! Trebuie să mă întorc la restaurant și Lorenzo mă sună într-una. Trebuia să fiu acolo acum o oră și jumătate. Nici nu realizasem când trecuse timpul atât de rapid, iar cert era că, din cauza mea, Max putea fi în probleme.
- Mai avem mult până la școală? Am întrebat în timp ce-mi făceam drum către mâna lui Max. L-am strâns puternic, iar el și-a împleticit degetele într-ale mele.
- Ajungem în două minute! Voi fi nevoit să plec, dar sper să ne putem vedea diseară. Poți să ieși sau ești încă pedepsită? Max mă tachina, iar eu m-am îmbufnat ca un copil la grădiniță numai la gândul că el ar putea crede despre mine că sunt ținută sub papuc de către tatăl meu.
- Nu mai sunt, șmecherule! Dar dacă îți dorești să mă vezi cu adevărat pedepsită, pot rezolva asta foarte ușor! Am ridicat din sprâncene la el, iar el mă privea fix fără să clipească.
- Și cum ai putea să faci asta, iubito? Ce-ți trece prin căpșorul ăla mic al tău? M-a întrebat Max în timp ce-mi mângâia pletele ce cădeau liniștite peste umerii mei.
- Nu te gândi la lucruri indecente, Max! Aș putea fi din nou puțin sarcastică la ora de istorie a artelor, iar vrăjitoarea cu ochelari tip borcan, cred că ar fi mai mult decât fericită să-mi dea cel puțin o oră de detenție, iar atunci, adio întâlniri. Îmi plăcea când Max era atât de relaxat și puteam vorbi liniștiți.
- Iubito, știi că nu te-aș lăsa singură nicio clipă. Nu contează ce ar trebui să fac și nici nu-mi pasă, dar te voi urma oriunde ai merge, indiferent cât de bun sau rău este locul respectiv. Cuvintele lui Max răsunau în mintea mea ca cea mai mare dovadă de iubire ceare a fost oferită vreodată unei persoane. Eu încercam să purtam o discuție lejeră în care să uităm de lucrurile negative care tocmai se întâmplaseră, însă Max reușise să mai marcheze un alt punct alb pe listă. Lacrimile mi-au invadat imediat ochii, deși nu-mi doream ca el să vadă cât de sensibilă sunt la spusele lui. Aș fi preferat ca el să nu observe schimbarea mea de dispoziție absolut deloc ci să fie concentrat la drum. Dar cum asta nu se întâmpla, l-am văzut cum a devenit dintr-odată serios ca și cum se înjura singur în gând, iar apoi a ridicat mâna spre obrajii mei în încercarea de a-mi șterge lacrimile calde care curgeau pe obrajii mei.
- Ăsta este cel mai frumos lucru pe care mi l-a spus cineva vreodată! Nici nu știi ce efect au cuvintele tale asupra mea. Mă faci să mă simt atât de importantă încât mi-e frică să nu mă obișnuiesc cu asta, iar în cazul în care te-aș putea pierde vreodată, deoarece nu sunt sigură dacă știu cum să te păstrez, aș muri. Sufeream de la propriile mele cuvinte și de la propriile mele gânduri. Nu voiam să-mi imaginez că l-aș putea pierde vreodată pe Max. Dar trebuia să fiu și conștientă că aveam, încă, atâtea răni de vindecat în sufletul meu, încât nu mă simțeam capabilă să pot oferi la fel de mult pe cât primeam din partea lui. Eu duceam o luptă neîncetată cu mine însămi, iar acest lucru nu era deloc sănătos. Îmi era frică să nu mă fi grăbit, iar din această cauză să distrug totul. Nu avusesem niciodată în viața mea un lucru care să conteze atât de mult pentru mine, iar relația cu Max era cu mult peste imaginația mea.
- Lucrurile astea sunt normale, iubito! Nu trebuie să te mai împotrivești sentimentelor tale și trebuie să-ți lași inima să dicteze. Îți ajunge cât ai gândit și cred că ar trebui să mai iei o pauză din a-ți asculta conștiința. Vreau să știi că atunci când îți spun ceva sunt sincer și chiar simt cuvintele pe care le rostesc. Crede-mă că de multe ori sunt la fel de surprins ca și tine deoarece niciodată nu am fost atât de deschis față de cineva. Niciodată nu am știut cum să-mi exteriorizez sentimentele, așa că din punctul ăsta de vedere, și pentru mine este nou tot ceea ce se întâmplă. Și încă ceva, nu o să mă pierzi niciodată atâta timp cât ești sinceră cu mine și ai încredere în mine. Nu te mai gândi atât de departe pentru că îți faci rău singură. Eu sunt foarte serios în ceea ce te privește și nu am mai simțit niciodată ce simt pentru tine. Câteodată sunt la fel de confuz ca și tine, dar prefer să las timpul să decidă ce se va întâmpla cu noi. Eu sunt dispus să fac orice ca să fiu lângă tine mereu și sper că și tu ai aceleași planuri ca și mine.
- Eu încerc să am încredere in tine, Max, dar uneori îmi este atât de greu. Ne cunoaștem de atât de puțin timp și am atât de multe așteptări de la tine, încât îmi e frică să nu mă rănești. Probabil că ți-ai dat seama de faptul că nu sunt cea mai normală fată pe care ai întâlnit-o în viața ta. Am o mulțime de probleme pe care trebuie să le rezolv în ceea ce mă privește. Nu este ușor să te încrezi în cineva când nu ai încredere în propria persoană. Mi-e frică să nu fiu demnă de tine, mi-e frică să nu te iubesc iar apoi să mă părăsești pentru altcineva, mi-e frică să nu ajung să depind emoțional de tine și pe lângă toate astea mai am încă o mie de alte frici pe care, cel mai probabil, nici nu le-am descoperit încă. Max mă privea confuz ca și cum nu avea nici cea mai mică idee de ce ar trebui să spună. L-am privit cum clipește repetat fără să respire, iar atunci am realizat că își căuta cuvintele. Uram că ajunsesem să analizez atât de profund pe cineva si să-mi dau seama de adevăratele gânduri ce stau în spatele unor cuvinte spuse de fațadă.
- Știu că cel mai probabil nu o să crezi tot ce-ți spun, dar promit că îți voi dovedi în timp. Cred că am știut din prima clipă ce fel de persoană ești deoarece lipsa sclipirii din ochii tău anunțau că ceva se întâmplase cu tine. Acum înțeleg de ce ai ajuns să trăiești fără speranță, dar stiu am fost prea ocupat să mă comport ca un bădăran încât sa te înțeleg și îmi pare rău. Nu sunt deloc un om perfect. Sunt sigur că o să te dezamăgesc de multe ori cu sau fără voința mea, dar asta fac oamenii în general. Îți promit că mă voi strădui să nu-ți provoc niciodată răni ce nu pot fi vindecate sau iertate. Și tu o să-mi greșești, dar voi încerca să fiu răbdător cu tine și să te înțeleg. Despre mine vreau să știi că întotdeauna îți voi vorbi cu adevărul în fața, dacă ăsta sunt asta îți arăt. Niciodată nu mi-a plăcut să mă prefac a fi ceea ce nu sunt de fapt. Pe de altă parte, poate părea al dracului de ciudat și de neadevărat, însă nu te voi înșela niciodată oricât de mare ar fi tentația. Nu am făcut asta și nici nu am de gând să o fac. Știu că există prejudecata cum că toți bărbații sunt la fel, dar lasă-mă să o contrazic. Dacă am de gând să fiu cu altcineva înseamnă că nu îmi mai iubesc partenera, așa că nu ar mai avea nici o logică să fiu într-o relație în care nu mai există sentimente. Sunt corect și cer la rândul meu să mi se ofere corectitudine. Nu am niciodată așteptări mai mari decât pot oferi, dar sunt conștient că nu ai cum să înțelegi aceste lucruri decât în timp. Aș fi preferat să ți le demonstrez decât să ți le spun, dar te văd atât de nesigură si simt nevoia să-ți spun toate astea în speranța că vei reuși să ajungi să mă cunoști puțin mai bine. Crede-mă că și eu am multe probleme în ceea ce mă privește. Nici eu nu sunt cel mai fericit om de pe pământ care nu duce lipsă de complicații. Într-o bună zi am să-ți vorbesc mai mult despre cine sunt și ceea ce am trăit, iar atunci o să înțelegi mai multe. Dar acum nu e momentul deoarece am cam ajuns în fața liceului, iar eu trebuie să plec! Mi-a vorbit Max cu un ușor zâmbet pe chip. Cuvintele lui Max păreau sincere și nu aveam nici un motiv să mă îndoiesc de ceea ce spunea. Avea dreptate, nu puteam avea totul din prima, iar încrederea se câștigă în timp. Nu-i puteam cere ceva ce nici el nu știa dacă este în stare să-mi ofere. Am rămas fără replică la ceea ce îmi spusese, lăsându-mă să reflectez pentru tot restul zilei la toate cuvintele sale rostite cu siguranță. Nu puteam concepe absolut deloc modul meu de a gândi. Toată această fericire pe care o simțeam alături de Max era în același timp cea mai mare nefericire pe care o trăiam. Sentimentele mele amestecate atât cu siguranță cât și cu incertitudine mă măcinau pe dinăuntru.
În cele din urmă, ne-am luat rămas bun printr-o îmbrățișare plină de afecțiune și un sărut pătimaș care nu mi-aș fi dorit să se termine niciodată. Max părea îndurerat de faptul că trebuia să plece de lângă mine și să mă lase singură, iar eu îi împărtășeam sentimentele. Acum, mergând spre intrarea liceului, mă simțeam singură! Max completa golul din sufletul meu, întregindu-mi sufletul distrus.
Nu reușisem să ajung la primele două ore din această zi, dar îmi doream să fiu cât mai activă la ultimele. Timpul trecea cu pași repezi, iar absolvirea se apropia din ce în ce mai tare. Încă nu luasem nicio decizie în ceea ce privea alegerea unei universități și nici a profilului pe care mi-aș fi dorit să-l urmez. Îmi doream, ca mai întâi, să termin liceul cu un calificativ bun, iar apoi să-mi cântăresc opțiunile, alegând-o pe cea care ar fi cea mai bună pentru mine.
M-am dezmeticit din gândurile mele asupra viitorului ce părea oarecum nesigur în acest moment, când Becca m-a scuturat ușor, trezindu-mă la realitate.
- Ce faci, Ally? Pe unde umbli? m-a întrebat ea cu o expresie plină de confuzie în timp ce dădea din mâini agitată.
- Am vorbit cu Max până acum câteva minute, i-am spus în timp ce încercam să-mi dau seama ce carte ar trebui să iau pentru următoarea oră. Nu o priveam pe Becca aproape deloc, deoarece nu-mi doream să observe roșeața din ochii mei pe care o căpătasem după atâta plâns.
- Ce ați vorbit atât? Și de ce ați plecat, s-a întâmplat ceva? Becca vorbea analizând fiecare gest al meu fără vreo intenție de a-i scăpa vreun detaliu.
- Am vrut să scăpăm de ochii curioșilor! Dar putem vorbi mai târziu, nu vreau să întârzii și la ora asta? Îmi ajunge cât am lipsit până acum, i-am spus după câteva momente de tăcere, afișând apoi un zâmbet scurt.
- Avem o oră pauză, profesorul nu poate ajunge la oră.
- Atunci mă duc să-mi iau amărâtul ăla de plic, am vociferat în timp ce-mi mușcam interiorul obrajilor.
- Stai! m-a oprit Becca în timp ce mă apucă de încheietura mâinii.
- Ești ok? am întrebat-o în timp ce-mi ridicam privirea spre ea pentru a descoperi o Becca obosită. Ochii ei verzi păreau adormiți, iar fața îi era palidă. Mi-a dat drumul la mână și m-a îndemnat din priviri să ne așezăm pe scaune. Nu am protestat absolut deloc și i-am ascultat sfatul neporuncit.
- Îhî. Sunt doar obosită deoarece aseară am fost cu Joshua în oraș și m-am întors spre dimineață. Mă mir cum de mama nu a observat absența mea, dar mă bucur că nu a făcut-o deoarece m-ar pedepsi pe viață. Voiam să-ți spun că tatăl tău a sunat-o ieri pe mama și a rugat-o dacă poți rămâne în weekend la mine, iar mama a acceptat. Îți vine să crezi, vom petrece weekendul împreună?! Avem atât de multe lucruri de făcut încât nici nu știu cu ce să începem. Becca vorbea fără pauză, făcându-mă să mă întreb dacă nu cumva mai avea timp să și respire. Era atât de entuziasmată, încât gesticula fără oprire, ceea ce o făcea să pară destul de amuzantă.
- Ușor, Becca! Să nu te îneci cu propriile tale cuvinte. Mă bucur că vom putea petrece weekendul împreună, dar vreau să-mi promiți că nu mă vei convinge să facem nimic necugetat. Nu vreau să intrăm în probleme, mai ales acum că se apropie absolvirea și să nu-mi spui că nu aveai de gând să facem nimic rău, deoarece te cunosc mai bine decât crezi tu. Privirea ta face cât o mie de cuvinte atunci când vreun plan diabolic își face cuib în mintea ta. Becca mi-a aruncat un rânjet complice, iar oboseala parcă dispăruse dintr-odată de pe chipul ei. Eram mai mult decât convinsă că atunci când Becca își propune ceva, cu greu o pot întoarce din drum. Mi-am dat ochii peste cap și am oftat resemnată.
- Nu ajungem la pușcărie, îți promit! mi-a zâmbit învingătoare lăsându-mă fără replică. Știam că nu am nicio șansă împotriva ei.
- Becca, ce mă fac eu cu tine? Întrebarea pusă era mai mult retorică, amândouă fiind conștiente de acest lucru.
- Până îți dai seama de asta, mai bine ți-ai muta fundul la secretariat deoarece trebuie să ridici un plic cu broșuri ale universităților. Directoarea ne-a oferit plicurile tuturor în parte la prima oră, dar cum tu ai fost plecată în lăptuci cu Max ai pierdut ocazia. Becca avea brațele încrucișate la piept și mă privea printre gene. Prietena mea nebună era adorabil de fermecătoare atunci când dorea, dar în acest moment era departe de a realiza acest lucru.
- Și nu puteai să-l iei tu pentru mine?
- Nu, cap sec! Directoarea a zis să te duci tu personal. Știi bine că nu mă are deloc la inima, mai ales după ce am făcut anul trecut. Cred că nici acum nu s-a dus toată vopseaua pe care am împrăștiat-o în sala de sport. Becca și-a arcuit gura disprețuitor, urmând ca apoi să râdă cu gura până la urechi. Îmi plăcea să o văd plină de energie pozitivă.
- Ești un caz pierdut, Becca! Am bombănit în timp ce-mi croiam drum către biroul directoarei.
Mergeam liniștită pe holul aproape interminabil al liceului gândindu-mă la weekendul pe care urma să-l petrec în compania prietenei mele, rugându-mă ca nu cumva să intru în problemele alături de Becca. Aproape de biroul secretariatului, am dat din întâmplare peste Alexis. Căuta agitată ceva în geantă având o expresie destul de împietrită pe chip.
- Uite peste cine dau! Domnișoara perfecțiune, ce faceți? m-a întrebat ea în timp ce mă privea cu dezgust. Nu-i înțelegeam replica și deveneam din ce în ce mai confuză în ceea ce o privea.
- Poftim? am întrebat-o în timp ce am ridicat ușor din sprânceană, privind-o fără să clipesc. Nu mă intimida și voiam să-i demonstrez asta.
- Hai nu te mai preface atât! Știi destul de bine despre ce-ți vorbesc. Dar, ia stai așa? Uimirea de pe chipul tău îmi spune că tu chiar ai crezut scuzele mele. Hai, Alison, nu fi patetică! Alexis își aranja buclele perfecte în timp ce vorbea cu mine, apoi își verifică oja de pe unghii fără să mă privească ca și cum i-aș putea provoca urticarie.
- Cred că singura patetică dintre noi două ești tu. Așa că mai bine mi-ai spune ce urmărești și hai să terminam odată cu tot circul ăsta. Am ridicat vocea la ea atrăgând câteva perechi de ochi asupra mea.
- Și unde ar mai fi distracția, scumpi? Hai mai bine dă-ți seama singură. Îmi aruncă un sărut în aer, îmi face cu ochiul, iar apoi își puse geanta pe umăr, trecând pe lângă mine cu un mers de divă. O divă de mâna a doua, am gândit în tăcere în timp ce încercam să asimileze ce tocmai se întâmplase. Trebuia să mă încred în instinctul meu atunci când am simțit că ceva este în neregulă cu ea. Nu-mi convenea deloc gândul că am atras antipatii, fiind conștientă de repercusiunile pe care le-aș putea aduce împotriva mea. Alexis își juca cărțile destul de bine, având cu siguranță un pas înaintea mea. Mi-aș fi dorit să pot purta o conversație civilizată cu ea și să-mi spună care este motivul pentru care mă urăște așa de mult. Încercăm să-mi aduc aminte cuvintele ei de la petrecere, dar îmi era aproape imposibil, deoarece faptul că mă aruncase în piscină se amprentase destul de mult în minte mea, lăsând în aer unele detalii.
M-am grăbit către secretariat să iau broșurile pentru care venisem, gândindu-mă ca aș putea să o pot prinde apoi pe Alexis din urmă și aș putea purta o discuție cu ea. Directoarea ieșea pe ușa biroului în timp ce eu mă pregăteam să bat la ușă.
- Alison! Tocmai cu tine voiam să vorbesc. Mi se adresează doamna din fața mea, în timp ce-și așează ochelarii pe nas cu un singur deget.
- Bună ziua, doamna directoare! S-a întâmplat ceva? am întrebat-o reticentă.
- De fapt, se va întâmpla ceva. Voiam să îți comunic că peste două săptămâni va avea loc o expoziție la muzeul de cultură din oraș, iar liceul nostru este invitat să participe. Știu că tu ești pasionată de poezie și romane, așa că mi-aș dori, dacă ai vrea, să participi și tu. Îmi zâmbește scurt în timp ce aștepta cu nerăbdare răspunsul meu.
- Și ce anume trebuie să fac? Vă spun de pe acum că nu am nic un talent la recitat sau la a vorbi în fața unei întregi audiențe. Îmi frământam mâinile de emoție, dorindu-mi ca nu cumva să mă convingă a face acest lucru. Știam că sunt o persoană ușor de influențat și nu aș fi avut curaj să refuz.
- Nu trebuie să faci asta! Tu și încă o persoană care este talentată la design vestimentar veți crea o rochie din diferite pasaje ale unor romane celebre și din diferite strofe ale unor poezii de dragoste. Tot ce trebuie să faci este să selectezi anumite versuri care să aibă impact emoțional și să le lipești pe forma rochiei create de persoana care se pricepe la acest lucru. Este o nimica toată, ce spui? Nu știam ce să răspund. Ideea suna interesant și părea tentant să pot face asta. Îmi plăcea să lucrez cu operele marilor autori, iar acum puteam avea oportunitatea să creez ceva frumos.
- Accept,dar cu o condiție! Nu vreau să distrug nici o carte. Am vorbit afișând o mică încruntătură intre sprâncene.
- Nu se va întâmpla acest lucru. Versurile le vei scrie de mână în diferite culori. Iar acum că ai acceptat, trebuie să-ți spun că am să trec cu vederea faptul că ai lipsit de dimineață. Poți sta liniștită, tatăl tău nu va primi nicio scrisoare de la birou. O zi frumoasă, Alison! Și abia aștept rezultatul final. Să nu mă dezamăgești! Termină de vorbit iar apoi s-a îndepărtat de lângă mine, provocând în urma sa un sunet strident datorită tocurilor cui pe care le purta.
Deși eram încă cu gândul la propunerea doamnei directoare, am intrat în biroul secretariatului și am luat plicul de broșuri pe care mi l-a înmânat o doamnă drăguță care nu avea mai mult de treizeci de ani. I-am mulțumit, iar apoi m-am dus decisă să o caut pe Alexis pentru a încheia discuția neterminată din mintea mea. Am ajuns la cantină unde toți prietenii mei stăteau împreună la o masă, avându-i alături și pe Alexis, Ian și Max. Nu știam că se întorsese și el la liceu. Ce-i drept nici nu avusesem timp să-mi verific telefonul. Mă bucuram să-l văd și să știu că mai pot petrece puțin timp în preajma lui. Am pășit bucuroasă către ei, iar Alexis mi s-a adresat pe un ton mai dulce ca mierea.
- Bună, Alison! Ce bine îmi pare să te văd! Ești bine? m-a întrebat ea afișând un chip angelic pe față determinându-mă să-mi strâng pumnii de nervi.
- Da!? am răspuns mai mult printr-o întrebare deoarece nici nu știam cum să reacționez.
- Vai, Alison! Nici nu știi cât de fericită sunt că ai putut avea tăria de a trece peste tot răul pe care ți l-am provocat. Mi-ai luat o imensă piatră de pe inimă. Alexis își juca rolul de actriță perfect. Am strâns imediat din ochi și mi-aș fi dori ca în acest moment să sar la gâtul ei, când Max a apărut în fața mea și m-a determinat să mă relaxez numai printr-un simplu zâmbet.
Oare ce urmărești, Alexis? Care este planul tău? Vorbeam singură cu conștiința mea, în speranța că voi reuși să-i descopăr adevăratele intenții.
Hey! După părerea mea ăsta este un capitol ușor plicticos! Voi încerca ca următorul să fie mai ok, dar aveam nevoie să fac puțin legătura între acțiuni. Sper să înțelegeți la ce mă refer. Am câteva idei în ceea ce privește continuare și sper să le pot alege pe cele mai potrivite. Vă rog să-mi spuneți dacă ceva nu are logică sau dacă este prea tras de păr. M-ar ajuta să realizez unde greșesc.
PS: la media este Alexis.
Vă mulțumesc că citiți și că sunteți alături de mine.
Vă pup și vă îmbrățișez cu drag! 💜 💜 💜
Rox!