Hope asculta cu exactitate ceea ce îi spunea Sato, încordată mai rău ca un arc și pe cale să explodeze dacă Damon nu ar fi mângâiat-o continuu pe coapsa stângă.
- Cutia seifului tău are în jur de un centimetru grosime. Nu pare mult, dar crede-mă. Dacă ar încerca cineva să treacă de cutia aia cu forța, ar fi prins înainte de a parcurge măcar un milimetru din distanța asta. Poate că doar cu o bombă ar mai reuși cineva să o deschidă, dar asta ar însemna să-i pui interiorul în pericol. Bunurile ascunse ar putea fi distruse. Prin urmare, domnița asta la ananghe nu pare să vrea să fie salvată. Glumi japonezul. Hope își ridică ușor un colț al gurii. Dar doar puțin. Imperceptibil chiar. Găurile care îl fixează în perete sunt două pe partea posterioară și două în perete, fiecare de 9,5 milimetrii. Este de înțeles că nu ai cum să furi așa ceva. Rama e și ea din oțel, cu o grosime de 6 mm. Din nou, nu e puțin de loc. Tipul ăsta a știut ce face când a făcut rost de așa ceva. Sunt întărituri speciale din oțel antispargere pe partea superioară și inferioară a ramei, care formează un corp unic cu structura seifului, datorită unei suduri robuste pe tot perimetrul ei. Nu mai trebuie să spun din ce material e făcută ușa. Toată chestia asta înseamnă oțel de sus până jos. Ar fi imposibil să o distrugi de una singură fără să fi prinsă. Alarmele se vor activa până să pui un deget pe frumusețea asta.
Hope râse cât putu de discret. Sato se părea că avea o mare slăbiciune pentru seifuri. Nu le putea rezista. Asta îi făcea treaba mult mai ușoară. Dar tot îi era greu să se concentreze. Pe lângă japonezul care vorbea extrem de repede, mai era și Damon care o ducea la gânduri numai ortodoxe nu, cu mâna aia jucăușă.
- Ușa are și ea o grosime de 6 mm. Spațiul dintre ușa și ramă este minim și nu permite introducerea instrumentelor de spargere. Al dracului nenorocit. Vreau și eu așa ceva, mormăi el înfundat cu ochii mari și oblici îndreptați spre poza seifului. Balamalele sunt hexagonale, cu laturile de 8 mm, fixate cu tije din oțel de aceeași mărime. Zăvoarele au aceeași măsură ca balamalele, din oțel nichelat. Fluturașul este acoperit de ABS împotriva alunecării, cu miezul din oțel raportat la rupere programată: în cazul în care este forțat mecanismul acestuia nu este afectat și nu lasă spații pentru introducerea instrumentelor de spargere.
Sato expiră profund în timp ce explica totul, arătând cu degetul pe imaginea de pe ecranul unuia dintre cele două laptop-uri.
- Acum vine partea mai complicată. Mecanismul, care mai mult ca sigur o să-ți dea de furcă: sunt componente interne complet din oțel fără părți din plastic, pentru o mare rezistență împotriva spargerii; electromagnetul este protejat de un înveliș din oțel; senzorul de control al ușii deschis sau închis este optic. Dispoziția tastelor pe display limitează foarte mult greșelile de digitație; cu cilindru pentru deschiderea de urgență protejat de o plăcuță din oțel cimentat și călit antismulgere și antiburghiu. Așa că îți repet din nou, nu ai cum să distrugi seiful ăla fără să fi prinsă la două secunde. Alarma se va activa la prima zdruncinătură. Iar dacă nu ai amprenta potrivită crede-mă, nu vei reuși. Aparatul va verifica amprenta cu cinci senzori. Dacă de prima dată nu este cea potrivită, alarma pornește. Cifrul cuprinde de la trei la opt cifre. Sunt un milion de posibilități. Dar știu cum să-l sparg. Tot ce-ți trebuie ție este amprenta.
- Știu cum să fac rost de ea. Nu e o mare problemă. Vreau doar să mă scoți de acolo în siguranță.
- Nu te îngrijora pentru asta. Mă voi conecta la serverele lor și le voi opri camerele. Te voi îndruma pe unde să ieși. Voi stinge lumina, dar îți voi face rost de ochelari cu infraroșii. Nu te pot ajuta mai mult din exterior.
- Și din păcate nici eu nu voi putea. Nu pot să merg acolo de parcă nu s-a întâmplat nimic. Vorbi și Damon la un moment dat. Hope își întoarse privirea spre el. Burton nu e prost. Va realiza că punem ceva la cale și atunci chiar nu mai ai cale de scăpare. Vei folosi o cască pentru a putea vorbi. Dar iubito, odată intrată acolo, nu mai poți da înapoi. Așa că, ești sigură că vrei să faci asta?
Hope oftă și ea din răsputeri.
- Nu mai pot da înapoi de doi ani încoace.
Tăcură cu toții un timp. Toți se priveau fără a mai spune nimic altceva. Se priveau resemnați. Spășiți.
- Și toate astea pentru un amărât de telefon. Mormăi tânăra cu gura în bărbie și cu capul plecat.
- Exact. Toate astea pentru un telefon care ne poate scăpa de tot ceea ce înseamnă Demonica. Hope se uită din nou la el. Dar îi dădea dreptate. Cu câteva săptămâni în urmă, ceea ce avea loc acum, între cei trei, părea numai un simplu vis care nu avea să se transforme vreodată în realitate. Acum, acum că erau atât de aproape, parcă nu-i venea a crede. Părea un basm.
- Deci, când plecăm?
- Parcă aveai probleme cu poliția din State.
- Și încă am. Asta nu înseamnă că nu mă pot duce acolo fără să fiu observat.
- Cred că cel mai bine ar fi să plecăm mâine după-amiază. Acum, avem nevoie de odihnă.
Hope îl privi încruntată pe Damon.
- Nu. Vom pleca acum. Cred că în New York e unu după-masa. Nu am de gând să aștept atât. Nici nu voi putea închide o geană.
Damon se uită la ea nostalgic. Nu dorea să plece. La naiba, nu dorea să mai plece de acolo vreodată. Voia să se încuie cu ea în apartamentul hotelului și să o așeze pe pat și să o sărute din cap până-n picioare. Și Hope își dorea asta, dar nu se putea. Așa că au plecat. Triști, cu extazul încă licărind de pe urma serii trecute în ochii lor ca o luminiță slabă.
Drumul spre aeroport a fost tăcut. Prin urmare, Hope și-a deschis telefonul. Bombardată cu mesaje și apeluri de la familia sa, și-a sunat mama, care îi răspunse imediat.
- Hope? Unde ești?
- În drum spre țară?
- Ai plecat din nou? Singură?
Dar de data asta a decis să nu-și mai mintă mama.
- Sunt cu Damon, nu sunt singură. Am decis că am avea nevoie de o vacanță împreună. Ne întoarcem în curând.
Urmă o pauză. Un oftat. Apoi vocea s-a auzit din nou.
- Ce-ai zice de o cină în familie? E invitat și Damon.
- Nu știu... Vorbi nesigură. Nu știa prea bine dacă Damon dorea să meargă cu ea la cină. Hope voia de mai mult timp. Să-și ia rămas bun.
- Întreabă-l. Ne-ar face cu adevărat plăcere să veniți. Te rugăm.
Își luă telefonul de la ureche și acoperi difuzorul cu palma. Se aplecă spre Damon care conducea degajat.
- Mama întreabă dacă vrem să luăm cina în familie. Vrei să vii?
Spera să spună nu.
- Sigur, iubito. Dacă asta-ți dorești, nu am nici o problemă.
Oftă. Bineînțeles că a spus da. Fix acum. Își puse din nou telefonul la ureche.
- Vom ajunge la opt. E bine așa?
- Vă așteptăm.
- Cine mai vine?
- Doar noi, scumpo. Nu mai vine nimeni.
Iar scurta conversație se închise. Hope nu prea avea ce să discute cu mama ei. Nu ma discutau de mult timp. De ce ar face-o acum?
- Mâine trebuie să punem planul în aplicare. Trebuie să ne grăbim.
- Iubito, ești sută la sută sigur că vrei să facem asta? Ne putem gândi și la altceva.
- Nu mai e timp. Am așteptat prea mult.
Damon îi prinse mâna stângă și o trase spre buzele lui. Îi sărută încheietura și își împreună degetele cu ale ei, așezându-și palma pe schimbătorul de viteze. Acțiunea aproape că o făcu pe Hope să lăcrimeze.
- Vreau doar să te știu în siguranță. Atâta tot.
Dacă acela nu era un gest de iubire, atunci care mai era? Atât de prost să fi fost bărbatul ăsta? Chiar atât de prost, de orb? Pentru că se vedea de la o poștă că o iubește. Și încă cum.
Degetele lor se tot strângeau, până ce Damon nu mai avu răbdare și o întrebă.
- Cum te simți? Știu că nu trebuia să facem asta atât de des într-un timp atât de scurt, mai ales că e mult prea devreme. Dar...
- Oh Doamne! Țipă deodată Hope, speriindu-l și făcând-l pe Damon să frâneze instant.
- Ce e? Ești bine?
Se întoarse spre ea și-i prinse fața între palme. Privirea ei era plină de groază. Își puse mâna pe pântece. Se uită în jos, apoi iar la Damon. Iar în jos, și tot așa. Până ce bărbatul o zgâlțâi puțin.
- Spune-mi odată ce s-a întâmplat. Nu mă mai speria!
- Protecție... Reuși Hope să îngâne, iar în următoarea secund Damon alerga pe șosea ca nebunul spre intrarea în orașul din care tocmai au plecat, în căutarea unei farmacii.
- Drace! Țipă și dădu cu pumnul în volan, apăsând din greșeală pe claxon.
Cum putuse fi atât de idiot! Cum! Nu i se mai întâmplase niciodată. Dar Hope îl înnebunise atât de tare, încât a uitat și de protecție și de tot. De fiecare dată. Și parcă s-a fi trezit dintr-o transă. Au făcut-o de atâtea ori și nu s-a protejat, credea că de cel puțin zece ori au tot făcut-o. Iar el nu și-a dat seama. Își luase la el prezervative, dar pe cine mai interesase atunci să caute prostiile alea prin rucsac când o Hope fierbinte și dornică aștepta mereu să fie satisfăcută? Pentru că el unul nu avusese nici o intenție să-i scape asta.
- Îmi pare rău iubito. Nu am vrut. Eu doar... eu...
Nici măcar el nu știa ce să mai spună. Era total debusolat. Hope se ținea cu o mâna de pântece și cu alta îl strângea de umăr pe Damon. Nici măcar nu se gândise la asta. Un copil. Părea cel mai minunat lucru din lume pe care ar fi putut să-l primească o femeie. Dar nu acum. Nu în clipa în care viața le era pusă în pericol.
- Damon, nu au trecut douăzeci și patru de ore.
- Nu au trecut. Dar noi nu am făcut asta o singură dată. Adu-ți aminte.
Și își aducea aminte foarte bine. Când ea și-a pierdut virginitatea, de vreo două ori după, după ce l-a schițat, odată pe birou, altădată în duș, pe covorul din mijlocul camerei. Totul în acea zi. Au făcut dragoste de șapte ori. Și nu conta că nu au trecut douăzeci și patru de ore. Pastila putea să nu-și facă efectul după atâtea dăți. Existau cazuri în care nu se putea nici când partenerii se culcau o singură dată. Pentru că era adevărul. Crudul adevăr în care și sexul avea urmări extrem de periculoase și care nu puteau fi evitate cu ușurință.
Au ajuns rapid în fața unei farmacii.
- Rămâi aici! O anunță serios Damon.
Ieși din mașină și aproape că fugi spre intrare. Farmacista turcoaică se sperie.
- O cutie cu pastile de a doua zi! Ordonă rapid. Dar femeia nu înțelegea.
- Ben anlamiyorum. Vorbi și farmacista în repetate rânduri. Damon oftă și începu să vorbească pe limba femeii.
- Haplari bir kutu bir gun ve bir gebelik testi.
Avea o dicție curată, dar asta nu însemna că iubea turca. Fusese nevoit de-a lungul vieții să o învețe. Tatăl său îl învățase turcă, arabă, italiană și chineză. Fusese un chin, dar merita. Luă cutia de pastile și testul de sarcină pe care l-a cerut, plătind și ieșind la fel de repede de pe ușa farmaciei. Femeia începu să se roage lui Allah, făcând mătănii. Lumea era plină de oameni nebuni.
Pe Damon însă nu-l interesa asta. Intră în mașină și trase de pe scaunul din spate rucsacul său, scoțând din el sticla de apă pe jumătate goală. Îi întinse cutia cu pastile lui Hope și sticla. Fata privi spre ele cu reticență.
- Ia-le Hope! Ce stai așa?
Își mușcă buzele. Cât Damon fusese plecat nu făcuse nimic altceva decât să-și privească abdomenul. Dacă lua pastilele, își ucidea copilul. Nu credea că poate avea șansa la copii. Dar acum că o avea, îi era greu să nu se agațe de ea cu viața.
Dar ce tot spunea? Ce copil? Nu avusese timp să se formeze încă nimic acolo. Iar situația în care se afla, pierderea unei sarcini din cauza ei doar pentru o prostie de răzbunare, asta ar fi distrus-o complet. Mai bine să scape de posibilul embrion, dacă exista măcar, cât timp ea nu simțea nimic.
După ce trase de timp câteva secunde, își întinse mâinile tremurânde și înghiți două pastile. Nu una.
- Ca să fim siguri. Zâmbi ea trist.
Se vedea de la o poștă că Damon nu dorea copii. Fix de asta avea el acum nevoie. De un copil. Și nu ar fi suportat ca micuțul care s-ar fi putut naște să fie numit plod și nerecunoscut de tată. Ar fi fost o oroare și mai mare.
- Am luat un test de sarcină. Vom opri la o benzinărie să-l faci.
- Da. Vorbi spășită. Nu trecuse nici o zi, dar era mai bine să fie sigură. Va mai face câteva teste și peste alte două-trei zile. Să fie sigură că nu s-a întâmplat nimic. Să fie sigură că poate pleca fără o grijă pe cap când totul se va termina.
Damon conduse la fel de repede. O mie de gânduri îl mistuiau. Ce va face dacă va apărea un copil? Cum va reuși să se descurce? Și era mult prea debusolat. La dracu, că nu trecuse nici un sfert de oră de când luase în calcul posibilitatea de a fi tată și acum alerga ca nebunul pe la benzinării pentru un amărât de test de sarcină. Acel amărât de test de sarcină care ar fi putut sau nu să-i distrugă viitorul. Îi era și teamă să vorbească cu Hope despre asta. Luase pastilele alea blestemate și el se gândea că tocmai a făcut cel mai mare delict al vieții. Dar ce delict, când nu trecuse nici o zi și nu apucase să se formeze nimic. Asta dacă măcar se putuse forma ceva. Dar din șapte încercări, mai mult ca sigur că Hope nu scăpase cu bine. Sau cel puțin nu ovulele ei, care au fost atacate fără milă de spermatozoizii săi. Pentru că știa foarte multă lume că Damon era extrem de viril. Și nimeni nu știa mai bine ca el, având în vedere că se excita la maximum numai când se gândea la Hope cambrată sub el.
Dar nu era timp de astfel de gânduri. Începuse deja să transpire. Conducea ca psihopatul prin oraș, înspre benzinărie. Văzuse una când s-au îndreptat spre farmacie. Au ajuns acolo în cinci minute. Cinci minute în care fiecare au avut gândurile îndreptate în aceeași direcție. Un posibil copil. Hope strânse cu putere testul de sarcină în pumnul stâng și expiră tot aerul pe care-l ținuse în plămâni.
- Vrei să vin cu tine? Întrebă gâtuit. Creștea frica în el. Nu-i mai fusese o așa teamă de mult timp.
- Nu! Merg singură. Mă descurc.
- Te aștept.
O prinse de mână înainte de a ieși din mașină și o forță să îl privească în ochi. Îi zâmbi încurajator.
- Va fi bine. Ai încredere.
- Nu va depinde de noi ce se va întâmpla în continuare, Damon. Dacă se va întâmpla să... Nu putu să pronunțe restul frazei. I se făcea o greață de nedescris. Și când totul păruse cu adevărat frumos...
Ieși din mașină și se îndreptă înspre benzinărie. Damon se sprijini cu cotul de tetieră, oftă și-și mângâie fața cu palma. Apoi se luă de păr și începu să urle ca nebunul. Ce fusese în capul lui? Nu uitase în viața lui de prezervativ, oricât de doritor ar fi fost. Nu uitase de protecție în viața lui. Și totuși, se păra că șirul se rupse. Cu Hope a uitat. Și nu o singură dată, ci de șapte ori. De șapte ori nenorocite în care el și-a dat drumul în interiorul ei fierbinte și umed. De șapte ori în care gemea animalic și dorea mai mult.
În subconștientul său se învinovățea că își ucidea viitorul copil. Dar nu-și permitea asta acum. Nu în clipa asta. Își rodea pumnul și lovea cu piciorul în podeaua mașinii. Se uită la ceasul de pe bord. Trecuseră aproape șapte minute. Ar fi trebuit să se termine. Deschise ușa și fugi spre baia din interiorul clădirii, speriindu-l pe vânzător ca pe farmacistă. Dar nu-i păsa. Năvăli în baie și strigă după Hope. Luă ușile la rând.
- Hope. Iubito.
Cele mai groaznice gânduri i se îmbulzeau în minte. Auzi un suspin. Intră în a treia toaletă. Nu-i păsa dacă Hope era dezbrăcată. Dar imaginea nu-l făcea nici de cum mai fericit. Hope stătea așezată pe capacul closetului și plângea liniștit, cu câteva suspine, cu mâinile strânse în pumn prin păr. Se aplecă în fața ei și-și puse palmele pe genunchii ei.
- Ești...
- Nu... Nu cred... Poate... Nu știu... Repetă în continuu.
- Unde e testul?
- Pe chiuvetă.
- Vrei să mă uit eu?
Hope nu știa ce să spună.
- Dacă sunt... însărcinată, atunci eu. Apoi izbucni în plâns. Eu nu voi naște copilul ăsta știind că nu mă va avea decât pe mine, Damon. Dacă voi păstra copilul, va fi pentru că va avea ambii părinți.
Damon oftă. Era chiar discuția de care fugea ca dracul de tămâie. Îi luă pumnii din păr, îi desfăcu palmele și i le sărută în timp ce o privea în ochi.
- Bineînțeles că-l vom crește împreună. Dacă vei fi însărcinată, atunci nu rămâne nimic decât să ne bucurăm împreună. Vom pleca de aici, nu ne va mai găsi nimeni care ne poate face rău. Dar nu vreau să aud despre avort. Nici nu-mi trece prin minte să te las să renunți la ce ar putea fi aici.
Și-și puse palma pe pântecul ei. Hope suspină.
- Ești tot ce mai am. Iar dacă din întâmplare va exista vreun micuț, voi fi mai mult decât fericit să îl iubesc așa cum îi iubesc mama.
Șatena mării ochi.
- Poftim?
- Știam de mai mult timp care îmi erau sentimentele față de tine, iubito. Am vrut să-ți spun azi, când am fi putut să stăm împreună pe patul din apartamentul hotelului, dar nu am mai apucat. Apoi, asta. A fost prea mult.
- Eu, eu... șopti Hope. Nu știa ce să spună, ce să facă. Era bulversată, extaziată, crispată.
- Îmi pare rău că nu ți-am zis asta mai devreme. Cred că doar am așteptat clipa potrivită. Și nu credeam că acea clipă va apărea într-o toaletă dintr-o benzinărie. Trebuia să fie mai bine de atât. Dar uite că-ți spun acum. Te iubesc, Hope. Și iartă-mă te rog că te-am făcut să aștepți atât de mult timp. Am fost doar speriat pe ce simțeam.
Dar Hope nu mai ascultă. Printre lacrimi de fericire și mâhnire, îl trase într-un sărut apăsător și doritor. În sfârșit, după atât de mult timp, îi spunea ce simte pentru ea. O sărută cu ardoare, de parcă ar fi fost despărțiți luni de zile. Îi mângâie gura dulce cu limba lui și îi strânse coapsele cât de tare putut. Până ce o făcu să scâncească. Apoi s-au retras amândoi.
- Vrei să mă uit eu?
Și deodată, ideea de a avea împreună un copil nu mai era atât de îngrozitoare. Existau riscurile, dar nu mai părea o idee atât de groaznică ca cei doi să aibă un copil. Cel puțin pentru Hope, dar se părea că și pentru Damon.
- Nu spun că un copil ar fi cel mai perfect lucru în momentul acesta. Îmi doresc, dar nu e oportună clipa. Nu acum, cât ați putea fi amândoi în pericol. Dar dacă se întâmplă asta, promit că vă voi proteja. Și vom rămâne uniți și împreună.
Ea nu știa ce să mai spună. Așa că plânse în continuare și dădu din cap. Era de acord cu Damon. Un copil apărut în acel moment nu era tocmai o situație favorabilă, având în vedere pericolul iminent, dar asta nu însemna că ar fi fost o apariție nedorită. Însă nu se putea gândi prea mult nici la copil. Îi spusese că o iubește. Părea ireal. În sfârșit, Damon îi spunea că o iubește. Și chiar extrem de mult, dacă dorea să aibă cu ea un copil.
- Vrei să mă uit eu?
- Da. Eu nu pot. E prea mult. O liniuță pentru nu, două pentru da.
Damon aprobă și se ridică de pe vine. Se îndreptă spre chiuvetă și luă testul în mâini. Privi. O liniuță. Nici nu se aștepta la altceva. Era mult prea devreme încă. Erau nevoiți să mai aștepte cel puțin două-trei zile. Câte ceva despre asta știa și el. Embrionul nici nu apucase să se formeze. Oftă.
- O liniuță.
- Nu e nimic concret. Voi mai încerca peste câteva zile.
Hope se ridică și se îndreptă spre el. Îl cuprinse în brațe. Damon o strânse la rândul său cât de tare putea.
- Te iubesc atât de mult. Hope chicoti. De ce râzi? Ți se pare amuzant?
- Nu. Doar că nu mă așteptam să-mi spui asta vreodată.
- Atât de imposibile ai crezut sentimentele mele pentru tine?
- Imposibil? Nu. Mi se părea că e un fapt care nu poate avea loc. Mi s-ar fi părut o minune ca tu să mă iubești.
- Nu mi-ai fost niciodată indiferentă. Am fost eu mai prost că nu am realizat. Dar tu ești femeie. Am înțeles că voi știți mai bine ca noi când sunteți iubite.
- Un fapt divers. Nu se întâmplă mereu. Eu nu am avut norocul ăsta intuitiv. Și Josh se îndrăgostise de mine. M-a iubit mult. Dar nu am știut asta până nu mi-a spus-o.
Damon se încrodă.
- Voi încerca să nu fiu gelos. Dar asta numai pentru că e mort. Acum nu are cum să mi te ia.
- Ești gelos, domnule Black? Pe cei care mă vor?
Îi putea simți rânjetul ștrengar pe pieptul lui.
- Și nu sunt puțini cei care te vor. Am văzut eu la balul de Crăciun sau pe pistă cum te privesc toate lepădăturile.
- Dar nici unul nu a reușit să mă aibă. Tu ai câștigat. Nimeni nu va încerca acum să mă ia de lângă tine?
- De ce am impresia că cei care vor să mi te ia încă trăiesc?
*
După ce au decis că nu mai e nimic de făcut în Turcia și-au continuat drumul spre aeroport. Era o liniște mormântală, dar amândoi aveau nevoie de acea liniște de jumătate de oră. Iar odată ce au ajuns în cabina avionului, hainele au început să zboare de pe ei cu repeziciune. De data asta, pentru a fi totuși sigur, nu au mai uitat de prezervativ. Hope i-a amintit lui Damon, spre amuzamentul ei. Bărbatul mormăi. Nu-i plăcea drăcovenia aia. Nu o putea simți cum trebuia. Nu-i putea simți umezeala prin chestia aia. Dar se mulțumea cu spațiul ei strâmt. Pentru că odată ce au ajuns să fie unul singur, Damon începu să se miște mai ațâțător ca oricând. Nu mai făceau sex, făceau dragoste.Mereu au făcut dragoste. Doar Damon a fost mai prost.
O săruta cu ardoare, din cap până-n picioare. Până ce nu mai rămăsese nici un petic de piele neînroșit sau nesărutat, plin de mușcături dureros de plăcute și afrodisiace. O făcu din nou pe Hope să tremure de plăcere sub el. Imaginea cu ea aflată în pragul extazului era inimaginabilă.
Iar după ce s-au terminat împreună, Hope se lăsă deasupra lui Damon și-l cuprinse în brațe. Începu să mângâie tatuajul. Inima sângerândă.
- L-am făcut după ce au murit părinții mei. Fata tresări. Nici nu-l întrebase. Dar mereu reușea să citească printre acțiunile ei. Nu mai aveam pe nimeni. Mă gândeam doar că sunt gol. Că inima mea nu mai pompează sânge. Devine și ea goală și moare. A fost moartă mult timp. Mulți ani. Nici nu știi ce monstru eram înainte, când nu puteam să-mi înfrâng durerea pierderii. Am pierdut multe persoane. Și să vezi cum viața se scurge din ochii părinților tăi nu este cel mai minunat vis, ci cel mai îngrozitor coșmar. Eram tânăr. Nici nu împlinisem optsprezece ani. Nu știam ce să fac sau unde să mă duc. Nici măcar nu știam ce să inventez. Nu-mi puteam înmormânta singur familia. Iar poliția putea pune semne de întrebare. Am sunat la salvare și le-am spus că ni s-a spart casa. Că cineva a furat de la noi bijuterii. M-au crezut. Nimeni nu era în stare să-mi pună și mai multe întrebări. Aveam șaptesprezece ani și părinții mei erau morți. Le-a fost milă de mine. Cui nu i-ar fi fost? Așa că am decis să-mi fac tatuajul ăsta. Mi se potrivea.
- Acum nu mai e goală. Nu?
Întrebă ușor și timid. Ceea ce nu ar fi făcut niciodată.
- Nu. M-am simțit gol mult timp. Apoi ai apărut tu. În seara în care am aflat cine ești cu adevărat, după ce m-ai gonit, eram atât de nervos că-mi venea să te sărut și să te omor în bătaie. Știu. Sună ciudat. Dar așa era. Chicotiră amândoi. Se părea că nu doar Hope avusese astfel de gânduri. Am stat în sala de la subsol și am dat în sacul de box până mă dureau tendoanele. Dar nu m-am oprit nici atunci. Îmi imaginam că tu ai fi în locul meu iar eu eram în locul sacului ăluia. Mă dispera că nu puteam să-ți văd toate emoțiile. Și mă enervai și tu, mă enervam și pe mine. Nu înțelegeam. Dar simțeam ceva pentru tine chiar de pe atunci. Totul a încolțit în Turcia, dar a fost nevoie de New York pentru ca amândoi să reușim. Și cum te iubeam de pe atunci, dar mi-era scârbă de iubire, am ales să mă ascund. Am fost un laș, mai ales când tu mi-ai spus în Chicago că mă iubești. Știam că nu mai eram gol, secat de sânge. Nu știu ce vei crede despre comparația asta, dar mă simțeam ca o căpușă. Am avut nevoie de sângele tău pentru a supraviețui. Mă fixam de tine, trăiam prin intermediul sângelui tău și muream în scurt timp dacă renunțam la a mă hrăni din tine.
O cuprinse mai tare în brațele sale. Trupurile goale le erau acoperite de o pilotă albă, subțire. Nu le era frig. Se încălzeau unul cu celălalt. În alte ore au ajuns în New York. Sperau să termine cu plecările în străinătate de nevoie. Asta nu fusese nevoie. Ci relaxare, în mare parte a timpului. Sato ieșise și el. Ajunse în avion cu zece minute înaintea lor, dar fusese trimis într-o altă cameră. Adormise instant. Zburase din Japonia până în Turcia câteva ore și nu dormise deloc. Acum se întindea în spatele mașinii, pe locul pasagerului, ca un motan gras după ce a moțăit la soare după o masă copioasă.
- Vei dormi la mine, Sato. Eu voi fi plecat.
- Unde mergi?
- Eu cu Hope vom sta în apartamentul ei.
- De ce nu pot sta eu acolo? Dacă tot e apartament? Nu e ca și cum ați ascunde ceva de mine. Știu totul despre voi.
Iar Sato continua să turuie și să-i obosească pe cei doi. BMW-ul lui Hope fusese adus din Houston cu câteva ore în urmă. Acum aștepta în fața casei lui Damon. Dar bărbatul nu dorea să-l lase pe Sato să doarmă în casa lui Hope pentru că în primul rând ea nu se simțea bine să știe pe cineva străin în casa ei fără prezența sa. Și în al doilea rând, nu dorea ca alt bărbat să adoarmă înconjurat de parfumul iubitei sale. Era gelos ca naiba. Dar nu conta că Sato avea intenții curate. Nu suporta să-l știe lângă lenjeria ei, în casa ei, cu mirosul ei.
- Vei sta la mine pentru că așa am spus. Așa va rămâne.
Hope se abținea să nu chicotească. Era de-acord cu Damon într-o oarecare măsură. Nu suporta pe cineva în casa sa fără ca ea să fie prezentă. Și nu putea spune că-i displace gelozia lui. Era ceva nou. Și îi plăcea la nebunie. Îi strânse degetele cu ale ei. Damon zâmbi scurt. Știa la ce se gândea Hope. Nu mai era nevoie de altceva.
L-au lăsat pe Sato să se instaleze în timp ce Damon își căuta un costum. Trebuia să arate cât de cât prezentabil. Se întâlnea cu părinții iubitei sale. Prima lor întâlnire oficială.
- Ce fac cu ăsta?
Hope intră peste el în cameră, fără să mai bată la ușă. Înghiți în sec privindu-l la costum. Arăta răvășitor, ca în seara de Crăciun. Se opri în prag pentru a-l privi mai atent. Costumul de firmă negru, așa cum se și aștepta să fie, arăta pe el ca turnat. Cămașa aproape neagră, cu tendințe de gri, era deschisă la trei nasturi și fără cravată. Răvășitor. El și-a dat seama de sex-appeal-ul pe care îl împrăștie asupra ei de mult prea mult timp. Rânji și se apropie de ea, prinzând-o de șolduri.
- Cu ce?
- Cu schița. Se bâlbâi. Ce fac cu... ea? Unde?
- Las-o aici. O voi înrăma. Se aplecă spre gâtul ei și sărută ușor o porțiune de piele. O mușcă. Hope gâfâi. Iar acum, aș vrea să mai răsplătesc odată artista.
Începu să o sărute prelung, dar Hope îl prinse de umăr cu o mână, pe cealaltă folosind-o pentru a ține schița făcută rulou, și îl împinse ușor.
- Trebuie să plecăm. Eu nici nu m-am pregătit.
- Vei fi la fel de frumoasă. Mereu ești.
O mai sărută odată prelung. Da. Putea spune că este cu adevărat fericit. Extrem de fericit, știind că femeia pentru care și-ar da și viața este în brațele lui. Iar dacă așa decidea soarta, în brațele sale se afla cea care putea fi viitoarea mamă a copilului lor. Copilul rezultat dintr-o noapte înfocată de dragoste.
***********
Cine vrea dedicație? Îmi pare rău pentru întârziere.