Capitolul 1
Megan POV.
4 Decembrie 2004
În Timișoara frigul e din ce in ce mai aspru, iar vântul mai tăios. Fularul maroniu, din lână, abia dacă mai ține de cald, iar mănușile croite de mână aproape că au înghețat.
Iarna lui 2004 a devenit din ce în ce mai sălbatică și mai friguroasă, plină de vânturi fioroase care dau târcoale noaptea geamurilor fragile și înăspreşte acele punctulețe albe care cad pe pământ într-un covor infinit de fluturi albi.
Aceasta este perioada perfectă în care oamenii își iau o carte, se așează în pat cu pătura peste picioarele înfrigurate, citind o carte oarecare, alături de o ceașcă de ceai fierbinte. Aroma dulceagă de fructe de pădure învăluie perimetrul camerei, iar oamenii închid ochii lin, își fac bagajul în gând și plec în cele mai frumoase lumi, dezvăluite de cuvintele autorului.
Arunc un ochi pe geam, și îmi dau seama că este timpul perfect pentru așa ceva.
Frigul de afară, omătul de pretutindeni, fulguiala rapidă din lumina portocalie a felinarelor reci de pe stradă, pătura care este strânsă ghemotoc în mijlocul patului dezordonat, cărțile din rafturile dezordonate ale bibliotecii mari din cameră, muzica liniștitoare de pe magic fm...
Azi e o zi comodă în familia Qguar, una linistită, una călduroasă.
Noi, cei trei membrii ai familiei suntem prezenți în bucătăria largă unde pregătim cina. Mama pregăteste cât se poate de rapede cartofii prăjiți, iar tata are în grijă salata delicioasă și racoroasă de legume proaspete. În schimb, micuța lenesă din colț, mai exact eu, Megan, aștept cu nerăbdare rezultatul.
Cu mâna dreaptă lipită de obrazul fierbinte, iar cu cealaltă sprijinind cotul drept, stau nemișcată și îmi urmăresc părinții cum se plimbă prin bucătărie fără expresie. Ochii verzui aprins se mișcă de la stânga la dreapta fără încetare, mușcându-mi alene buzele cărnoase, în special buza inferioară care este imensă în comparaţie cu cea superioară, subțire ca un tăiţel.
Mama se întorce spre mine și mă privește cu un zâmbet răutăcios pe faţă, aproape glumeț.
- Megan, poți să pui farfuriile pe masă, te rog? întreabă aceasta întorcând cartofi în tigaie.
Vocea mamei nu e tocmai aspră, e răgușită din cauza răcelii crunte, dar chiar si aşa, mă determină în secunda a doua să aplic ce m-a rugat.
Mă ridic de pe scaun gata de treabă.
Îmi prind părul blond deschis într-un coc deasupra cefei sufocate de firele mătăsoase de păr și clipesc de câteva ori spre farfurile înflorate de pe rafturile cocoţate până în tavan. Scot din ultimul raft, de sus, trei farfuri curate ca lacrima, după care le așez frumos pe masă, aranjez totodată şi şerveţelele care sunt prizonierele tacâmurilor lucioase, adică cuţitul si furculiţa.
Întorc capul și observ că mama mă urmărește cu o răbdare de nedescris.
Poartă o expresie răbdătoare, clipind alene spre mine, ochii de un albastru deschis, asemenea cerului cald fiind lăsaţi la iveală de genele lungi și negre. Aceasta țuguie buzele subțiri, învelite în culoarea de un roz strident, care se asortează cu puloverul alb din cașmir, purtând o pereche de jeanși albaștri, strâmți, ce îi pune în evidenţă picioarele înalte și subțiri. Aceasta are părul prins la spate, într-o coadă împletită, firele rebele atingându-i atât ceafa, cât și umerii relaxați, destinși sub presiunea puloverului.
Îi arunc un zâmbet scurt după care schimb direcția vizuală spre tata, care are o expresie goală, fiind foarte concentrat spre cuțitul care feliază castravetele în mijlocul castronului.
Acesta are părul negru ca pana corbului, însă firele albe se adună din secundă în secundă, scoțând la iveală vârsta, are ochii de un verzui aprins, combinat cu un căprui puțin mai închis, care încearcă să domine. Cât despre vestimentaţie, acesta poartă o cămașă albă, purtând peste un pulover verde închis, asortat cu o pereche de jeanși negri, suflecați până în dreptul gleznelor, ambii părinți purtând câte o pereche de papuci de casă.
Fac pariu că în mintea ei, viziona deja scena în care toate farfurile din raft cădeau pe jos de-a lungul gresiei reci, spărgându-se în mii de bucăţele.
I-am dovedit că este imposibil. Cel puțin azi...
Cu toate că tot cartierul știe că atunci când ating ceva e prăpăd.
Ne aşezăm cu toții la masă și imediat ce trag farfuria în dreptul meu, încep să o încarc cu mâncare. Obișnuiesc să mănânc mult de fel, foarte mult, dar niciodată nu am întrecut numărul pe care mi-l indică cântarul de fiecare dată când mă așez cu tălpile pe el, adică 50 kg.
Pentru vârsta și înălțimea mea, 50 de kg este parfum! Sunt foarte schiloadă și reușesc cu ușurință să mă "pitesc după mătură", așa cum spune una dintre prietenele mele, Deni. Faptul că mănânc mult este un lucru atât pozitiv, cât și negativ deoarece fac sport și am nevoie de greutate, mușchi și forță. Fac baschet de trei ani și un pic, iar din cauza kg mele, adesea, sunt doborâtă la podea și jefuită de adversari. Dar nu mă las învinsă, mă ridic și continui meciul până marcăm și câștigăm.
Îmi frec ușor pântecul, auzind mațele care tocmai și-au început concertul înainte de masă.
Oh, îmi este atât de foame!
Mă mir că lipsește pisica. De obicei, era prima la masă sau mai bine spus sub masă, deoarece mereu se găsește să fure de pe masă sau de pe plite, mama înebunind de fiecare dată când vede că-i lipsește câte ceva din farfuri. Şi ea iubește pisicile, are grijă de ele și ar fi dispusă să adopte o tonă, însă atunci când vede cât de stricăcioase, răsfățate, alintate și leneșe sunt, parcă îi piere toată dragostea față de dânsele. Mereu o bate cu pămătuful pe Lady atunci când o vede că își întinde lăbuțele și își ascute ghearele de marginile canapelei.
Ce-i drept își merită soarta în acele momente.
Pe Lady am primit-o cadou acum un an de la unchiul și mătușa mea, atunci când au venit din Germania. Este din rasa ragdoll. La început, atunci când Lady a fost pui, era mică și pufoasă precum un ghem de lână, mereu o rostogoleam de-a lungul covoarelor și ne jucam cu fel și fel de jucării: cu pene, șoricei și clopoței. Acum că s-a făcut mare, ocupaţiile ei sunt tipice. Îi place să mănânce, să lenevească toată ziua, să doarmă și să vâneze porumbeii care se mai adună pe acoperișul casei.
Presupun că e la etaj și doarme, căci altceva nu văd să facă pe timp de iarnă.
Iau câte puțin din salată, elimin ceapa care mă degustă și printre picături, întâlnesc privirea fixată pe salată a tatei.
- Cum mai e cu școala, Megan? Ceva nou azi? întreabă cu un calm desăvârșit.
Mă opresc imediat din mâncat și îl privesc cu gândul la testul de săptămană trecută de la biologie, care a fost un chin. Am dat o lucrare scrisă din toată materia aproape ca la sfârșit, să ne spună că ne așteaptă o ascultare curând. Curând însemnând săptămâna asta undeva. Continui conversația cu vocea mea copilăroasă, încercând să nu mestec cu gura deschisă.
- Nimic nou, tată. Azi am luat un 10 pe proiectul de săptămâna trecută de la franceză, un 9 la matematică și încă un 10 la latină. Cu toate că mă încurcasem la un moment dat, spun în timp ce acesta clatină alene din cap și îmi aruncă un zâmbet scurt.
Tata ridică privirea spre mine și mă fixează câteva minute în şir. Mă privește cu ambele sprâncene săltate, aruncându-mi privirea aceea de parcă tocmai l-aș fi mințit.
De data asta se înșeală, i-am spus adevărul gol-goluț!
— Este bun și 9, însă sper ca data viitoare să fie un 10 la matematică. Dar știi ceva? Ar fi putut fi un 10 dacă n-ai fi stat zilele trecute până la ora 2 noaptea pe calculator. Am dreptate, blondino? întreabă acesta sarcastic și saltă sprâncenele întrebătoare spre mine.
Evit contactul vizual cu omul care încearcă să specifice că aș putea fi mai bună fără să pierd timpul cu orele la calculator și clatin afirmativ din cap, chiar dacă în sinea mea neg. Părinții mei nu vor știi niciodată de activitățile pe care le inteprind la computer. Chiar dacă nu sunt de modă veche și știu să utilizeze paginile web, tot este insignifiat și neinteresant pentru ei.
Imediat ce îmi aleg cuvintele potrivite pentru sarcasmul lui, mama mă oprește și mă atentionează că trebuie să mănanc și ceapa din farfuria aproape goală, dar în zadar. Ciugulesc câte puțin din farfurie, însă mai mult vorbesc decât mănanc.
Imediat ce anunț că am terminat, îmi las farfuria în chiuvetă și urc la etaj unde cu siguranţă, mă aşteaptă calculatorul. Traversez treptele scării înalte și atunci când dau colțul, mă îndrept spre camera mea în pas alergător.
Ajunsă în cameră, aprind calculatorul și aștept ca acesta să se deschidă.
Privesc imaginea de afară și realizez că iarna poate mai mult de atât, poate să cuprindă casele în omăt dacă ar dori. Dar aici, în Timișoara, iernile nu au fost niciodată atât de nemiloase și de crude cum sunt în București, unde este prăpăd. Zilele trecute era cod galben de ninsori, iar bucureștenii erau deja informați, cu lopeţile în mână și gata să își sape cărarea plină de zăpadă până spre locul de muncă.
Amuzant este faptul că nimeni nu se îngrijorează de viscolul care e pe cale să vină, doar mama, care îi este frică că nu o să mai ajung la școală din cauza munților de nămeți care se vor forma după ninsorile sănătoase. Sper să se formeze un munte de zăpadă, să-l întreacă pe Everest și să nu mai ajung niciodată la școală. Cer imposibilul, așa-i?
Mă învârt cu scaunul câteva minute în șir, amuzată de viteza exagerată, după care mă opresc brusc, simțind cum mă ia cu rău de la stomac. Verific grupul de pe facebook, ca în fiecare zi, începând să răspund la fiecare mesaj din căsuța poștală. Se pare că grupul este plin în seara asta, probabil pe la 3 sau 4 noaptea va deveni și mai plin, asta dacă sunt suficient de puternică să răman trează pană atunci.
Ceea ce nu am menționat, este faptul că pe acest grup de pe facebook, nu sunt chiar eu insămi, adică Megan Qguar, ci Tim Qguar.
Cine este Tim Qguar?
El în realitate, în viața de zi cu zi este un cantăreţ, un compozitor german, de care m-am îndrăgostit cu mult timp în urmă.
Atâta timp cât nu-l puteam avea de nici un chip, m-am decis să devin ce nu pot avea.
Astfel, l-am creat pe Tim.
Tim este un bărbat de 22 de ani, de fapt, o să implinească această varstă pe data de 12 decembrie, care are părul blond deschis, ras până la mijlocul capului și în rest are părul puțin mai lung, dându-l ușor pe spate, dar câteodată lăsând pleata blondă ușor, bleagă, peste ochii de un albastru spre un gri marcant, buzele perfect conturate, subțiri și senzuale totodată, având o aluniță adorabilă în partea dreaptă a bărbiei lunguiețe.
Toată lumea ar vrea să aive un frate ca al meu, un frate atât de bun, care din păcate este doar un frate virtual și nimic mai mult. Singurele persoane care știu de acest joc nebun sunt mama, Deni, Andreea și Ionela, care sunt cele mai bune prietene ale mele din clasa I până acum. Nu am vrut să îmi destăinui nebuniile în fața lor, însă atunci când au văzut că îl tot menționam în comentariile de pe facebook pe Tim Qguar cu termenul "fratele meu", am trezit suspiciuni în rândul prietenilor şi al părinţilor.
Chiar dacă jocul meu e suficient de periculos încât să agațe și alte victime, mă risc pentru distracție și amuzant, pentru că da, este amuzat să ai un frate virtual.
Oh, sună nebunesc pentru că acest Tim sunt tot eu, cea care tastează propoziții și aruncă emoticoane cu nemiluita, însă mă simt diferit atunci când schimb emailul și intru în pielea lui Tim. Mă simt de parcă ar fi perfect normal, mă simt de parcă aș fi el în carne și oase, verificându-mi mesajele din cutia poștală.
Mă învârt ușor cu scaunul și mă opresc în dreptul monitorului, fixând puntea biroului. Observ caietul de romană deschis pe birou și arunc un ochi peste el, curioasă de pagina la care este deschis. Se pare că am temă pentru mâine și nu e chiar atât de lungă ca temele anterioare. Cele cinci teste din culegerea pentru examenul național, susținut de clasele de a VIII-a. Oricum, o voi face dimineaţă imediat ce mă trezesc.
La impactul crengilor cu geamul meu ascuns de draperiile cafenii, tresar brusc și mă îndrept spre locul faptei, înfingându-mi toate cele zece degete în materialul de fâș. Închid celălalt geam și la întoarcere, calc din greșeală pe tema de la matematică. Arunc un ochi peste aceasta și oftez adânc atunci când văd ecuaţile lungi, cât un cârnat, așteptându-mă cu nerăbdare să le rezolv enigma. Oh, ca și cum nu erau teme suficiente pentru mâine!
Observ că nimeni nu vorbește cu mine pe grupul de prieteni, dar absolut nimeni.
Astfel, mă apuc de temele pe care îmi promisesem că o să le rezolv mâine de dimineață. Nu îmi ia prea mult și în jur de 20 de minute le termin și mă instalez din nou pe calculator.
Mama mea are dreptate, dependența de calculator este mai puternică decât orice altceva. Oricât de mult îmi propun să stau departe de calculator, de laptop sau de telefon, mereu mă voi întoarce în secunda a doua și voi butona una dintre aceste obiecte. Poate că asta stă în puterea adolescetului actual, să butoneze tot ce prinde...Însă tind să cred că acest obicei prost va lua sfârșit imediat ce îmi voi găsi altceva de făcut sau în cel mai rău caz, să îmi fac un iubit.
Întru pe facebook, respectiv pe profilui lui Tim. Ciudat, Tim are o solicitare de prietenie.
Straniu deoarece acest cont este frecventat des și nu prea îmi apar cereri de prietenie, fiindcă Tim nu este atât de cunoscut. Am acceptat cererile câtorva persoane pe care le cunosc și știu de micul meu joc, de pildă Deni. Salt umerii întrebătoare și apăs pe cererea de prietenie. Accept prietenia curioasă și apăs pe profilul persoanei cu numele de Victoria Larkin.
Mă mir deoarece contul lui Tim nu mai are cereri de prietenie de aproape un an!
Cum spuneam, pe toate le refuz, mai puțin pe aceasta.
Observ poza de profil a Victoriei și nu pot spune că e drăguță, ci frumoasă, chiar senzuală. Îmi mușc buza inferioară cu putere și continui s-o studiez. Îmi cam dă idei, mai ales că Tim e singurel de-o viață...
Imediat ce răsfoiesc și prin celelalte poze, îmi apare un "Bună" de la Victoria Larkin în mesaje. Rânjesc curioasă de această abordare rapidă, pot spune disperată. Îmi încrunt sprâncenele subțiri spre ecran și realizez că ea chiar vrea să cadă în pânza lungă a păianjenului Tim.
Nu o condamn, și eu am căzut în plasa neamțului...
N-am ce spune, pozele ei sunt wow! Adică ea este de-o frumusețe rar întâlnită.
Oh, încep să îmi trosnesc consecutiv toate cele zece degete, privind poza de profil a Victoriei, trimițând săgeți cu ochii spre aceasta.
Plănuiesc ceva, ceva chiar diabolic pot spune.
Dar nu-i pot face asta...
Oricum, niciodată n-am gândit astfel, însă ea îmi dă motive să o fac.
Poate că Tim Qguar și Victoria Larkin ar trebui să se cunoască mai bine.
Nu ar strica "O idilă de Decembrie".
Înainte să închid calculatorul, îi trimit un mesaj Victoriei prin care-i dau id-ul lui Tim de messenger yahoo, unde putem vorbi mai amănunțit.
Întunericul învăluie complet cerul senin, plin de stele strălucitoare...
Nu se mai vede pic de lumină...
Iau laptop-ul și mă așez în colțul patului, lângă geam, unde îmi pot petrece următoarele ore pe internet așa cum fac mereu.