Cântec Trist

Capitolul 1

Capitolul 1

Megan POV.

4 Decembrie 2004

În Timișoara frigul e din ce in ce mai aspru, iar vântul mai tăios. Fularul maroniu, din lână, abia dacă mai ține de cald, iar mănușile croite de mână aproape că au înghețat.

Iarna lui 2004 a devenit din ce în ce mai sălbatică și mai friguroasă, plină de vânturi fioroase care dau târcoale noaptea geamurilor fragile și înăspreşte acele punctulețe albe care cad pe pământ într-un covor infinit de fluturi albi.

Aceasta este perioada perfectă în care oamenii își iau o carte, se așează în pat cu pătura peste picioarele înfrigurate, citind o carte oarecare, alături de o ceașcă de ceai fierbinte. Aroma dulceagă de fructe de pădure învăluie perimetrul camerei, iar oamenii închid ochii lin, își fac bagajul în gând și plec în cele mai frumoase lumi, dezvăluite de cuvintele autorului.

Arunc un ochi pe geam, și îmi dau seama că este timpul perfect pentru așa ceva.

Frigul de afară, omătul de pretutindeni, fulguiala rapidă din lumina portocalie a felinarelor reci de pe stradă, pătura care este strânsă ghemotoc în mijlocul patului dezordonat, cărțile din rafturile dezordonate ale bibliotecii mari din cameră, muzica liniștitoare de pe magic fm...

Azi e o zi comodă în familia Qguar, una linistită, una călduroasă.

Noi, cei trei membrii ai familiei suntem prezenți în bucătăria largă unde pregătim cina. Mama pregăteste cât se poate de rapede cartofii prăjiți, iar tata are în grijă salata delicioasă și racoroasă de legume proaspete. În schimb, micuța lenesă din colț, mai exact eu, Megan, aștept cu nerăbdare rezultatul.

Cu mâna dreaptă lipită de obrazul fierbinte, iar cu cealaltă sprijinind cotul drept, stau nemișcată și îmi urmăresc părinții cum se plimbă prin bucătărie fără expresie. Ochii verzui aprins se mișcă de la stânga la dreapta fără încetare, mușcându-mi alene buzele cărnoase, în special buza inferioară care este imensă în comparaţie cu cea superioară, subțire ca un tăiţel.

Mama se întorce spre mine și mă privește cu un zâmbet răutăcios pe faţă, aproape glumeț.

- Megan, poți să pui farfuriile pe masă, te rog? întreabă aceasta întorcând cartofi în tigaie.

Vocea mamei nu e tocmai aspră, e răgușită din cauza răcelii crunte, dar chiar si aşa, mă determină în secunda a doua să aplic ce m-a rugat.

Mă ridic de pe scaun gata de treabă.

Îmi prind părul blond deschis într-un coc deasupra cefei sufocate de firele mătăsoase de păr și clipesc de câteva ori spre farfurile înflorate de pe rafturile cocoţate până în tavan. Scot din ultimul raft, de sus, trei farfuri curate ca lacrima, după care le așez frumos pe masă, aranjez totodată şi şerveţelele care sunt prizonierele tacâmurilor lucioase, adică cuţitul si furculiţa.

Întorc capul și observ că mama mă urmărește cu o răbdare de nedescris.

Poartă o expresie răbdătoare, clipind alene spre mine, ochii de un albastru deschis, asemenea cerului cald fiind lăsaţi la iveală de genele lungi și negre. Aceasta țuguie buzele subțiri, învelite în culoarea de un roz strident, care se asortează cu puloverul alb din cașmir, purtând o pereche de jeanși albaștri, strâmți, ce îi pune în evidenţă picioarele înalte și subțiri. Aceasta are părul prins la spate, într-o coadă împletită, firele rebele atingându-i atât ceafa, cât și umerii relaxați, destinși sub presiunea puloverului.

Îi arunc un zâmbet scurt după care schimb direcția vizuală spre tata, care are o expresie goală, fiind foarte concentrat spre cuțitul care feliază castravetele în mijlocul castronului.