ღFirst Love That Will Last Forever(A Harry Styles Fan-Fiction)ღ-Vol.al II-lea

Chapter 8 - Everything Is Just Not...Enough

Am încercat să păstrez pe cât posibil distanţa între noi. Bărbatul acela se apropia de mine şi mă simțeam precum un melc urmărit de orice altă vietate  mult mai rapidă decât mine. Mişcările lui lascive nu îmi provocau decât silă...şi mai mult ca niciodată aveam sentimentul de frică...mi-aş fi dorit să fi avut cu un gram mai mult de inteligență şi poate să fi fost puțin mai neîncăpățânată. Dacă l-aş fi ascultat...Nu îmi doream nimic mai mult decât să-l fi luat în seamă pe Harry, să nu mă fi certat cu el şi în special să fi rămas acasă. Dar nu...trebuia eu să fac pe cocoşul şi să plec din casă cu orgoliul meu de femeie rănită, cu tot... ce idioată pot fi!
Spre ghinionul meu, am dat de o fundătură şi cum era de aşteptat încă din momentul în care am venit aici, mâinile lui murdare mi-au prins talia, rămânând fără apărare în fața brutei ce urma să îmi curme până şi ultima fărâmă de inocență.
- De ce te fereşti, pisicuță? Vrei să îl sun pe Liam să vină aici şi să îți dea o lecție despre cum să fii cuminte?

Am înghiţit în sec, dând negativ din cap.

- Aşa credeam şi eu. Hmm...poate ar trebui să îl chem şi pe el la micuţul nostru dezmăţ ! Ce zici de asta, păpuşă? Vocea lui putea să înspăimânte şi cel mai dârz suflet iar cum eu eram întruchiparea fricii absolute, până şi cel mai mic sunet rostit trezea în mine sentimentul de groază.

Dupa o săptămână...

~ Perspectiva lui Harry ~

Căutările mele nu au dat roade. Era ca și cum mă învârteam în cerc, încercând din răsputeri să o găsesc. În New York nu era. Părinții ei au avut o reacție foarte ciudată. Se așteptau ca ea să fie cu mine, în Holmes Chapel.

Fără a le mai da vreo explicație, am luat zborul ce îmi era rezervat pentru Paris. Nu am închis niciun ochi pe drum, gândindu-mă în continuu la ea. Îmi era teamă că nu o voi gasi iar dacă, printr-o minune, aveam șansa să o prind acolo, îmi era frică să nu mă refuze.

Mulți ar spune că Annabella exagereaza...și știu că am mai spus asta de un milion de ori, dar ea era diferită și nu era vina ei... niciodată nu a fost și niciodată nu ar putea fi.Probabil că eu am fost prea dur...probabil că am exagerat și am trecut de limita bunului simț. Recunosc că nu am trecut peste ce a făcut...cine ar face-o la urma urmei?

Totuși, sunt un om. Unul care iubește și care până de curând era iubit. Dacă nu ar fi fost Annabella, nu aș fi fost în stare să iert, să râd, să plâng, să mă bucur,să fiu trist...nu aș fi fost în stare să iubesc. Poate că nu îi merit iubirea, poate că nu o merit pe ea, dar merit șansa de a-i cere iertare.

Mereu, indiferent de ce spuneau ceilalți, nu am încetat să cred ca destinul are un plan cu noi, că încă din momentul în care am apărut pe lume, încă de la primul țipăt, noi am fost meniți să fim împreună. Nu am fost cel mai bun prieten, nu m-am comportat ca cel mai bun iubit și nici nu am dat dovada de un comportament exemplar, de logodnic perfect. Nu voi fi nici un soț perfect, așa cum încerc. Deja am dat dovadă că am un caracter plin de defecte, goluri și mizerie și nici nu voi putea să mă schimb, oricât de mult mi-aș dori. Știți cum e vorba aceea: ,, Porcul nu se îngrașă în Ajun.'' De un lucru sunt însă sigur: că niciodată nu voi renunța în a lupta pentru ea, oricât de greu ar fi.Mulți cred că dacă soarta alege să fii împreună cu cineva, relația aceea clar nu va avea pic de defect...și mi se pare cea mai mare tâmpenie. Da, și eu obișnuiam să cred că odată ce vom fi logodiți totul va merge bine, nimeni nu va mai sta în calea noastră și vom avea parte doar de fericire. Cu timpul, am ajuns să cred ca nu e așa, că nicio relație,nici măcar a noastră, nu ar putea să existe fără certuri. Cum altfel i-aș putea arăta cât de mult o iubesc? Cum dacă nu aș căuta-o? Cum dacă nu aș suferi în fiecare secundă doar pentru ea? Cum dacă la fiecare bătaie a inimii simt că nu mai am mult trăit...că dacă ea nu e aici, totul se va opri?