Gemenele din Verwood

Capitolul 22- Valea lupilor si surpriza lui Margie

-Simti parfumul asta? l-am intrebat pe Stephen, adulmecand aerul.

-Da, este deosebit, a murmurat. Exact ca parfumul pe care il folosesti de doi ani. Atat de dulce, atat de gingas si totusi poti sa te lupti cu o armata de clone si inca sa mirosi dragut.

Am chicotit, amintindu-mi de Rose. In ziua plecarii, mi-a dat un mic cadou, un parfum cu miros de zmeura si viorele. Cand mi l-a dat mi-a spus ca il va cuceri pe cel de care sunt indragostita. Nu s-a inselat. Stephen mi-a luat mana stanga intr-a lui, strangand-o delicat, asta rupandu-mi sirul gandurilor. S-a intors spre mine si s-a aplecat sa ma sarute. Am simtit ca incep sa clocotesc. In sfarsit se intampla! Dar brusc, m-am impiedicat, nu stiu cum, de ceva dur.

-Fi-rar! am tipat enervata.

Universul chiar nu voia ca eu sa am parte de primul meu sarut... M-am ridicat, cautand sa vad ce mi-a pus piedica. Aparent, era vorba de un indicator metalic, infipt in pamant, pe care era scris ceva in limbajul vrajitoresc. 

-Hei, alfabetul asta e mai actual, a murmurat Stephen, scotand lanterna pe care o avea in buzunar si apropiind-o de tablia de metal.

 -Si ce scrie?

-O clipa, e cam intuneric, a spus micsorandu-si ochii. Scrie: "...Valea......Lupilor...".

S-a facut alb ca varul. 

-Fugi! a tipat deodata. 

M-a luat pe nepregatite, asa ca pur si simplu am tasnit in directia indicata de el. In secunda urmatoare s-a auzit un marait, urmat de alte maraituri si urlete indepartate, ce deveneau tot mai intense cu fiecare clipa care trecea. Abia atunci am realizat cat de intuneric era de fapt, in jurul meu fiind doar o mare de ceata neagra. Am inceput sa alerg si mai tare, haotic, fara sa stiu daca drumul era cel bun. Ma impiedicam de maracini si crengi de copac ma loveau in fata. Credeam ca Stephen e in spatele meu, fuge cu mine, dar m-am inselat. Pasii pe care ii auzeam erau mai usori si mai rapizi. Imediat ce creatura din spatele meu a scos un urlet, am identificat-o usor. Un lup, desigur si dupa zgomotul pe care il scotea, era unul mare. Calmul cu care treceam prin acea situatie ma soca. Un lup mare si ucigas ma urmarea, iar poate, cu el mai erau si altii si totusi eu continuam sa alerg linistita, in ciuda faptului ca eram la un pas de moarte. Dar, in clipa in care mintea mi s-a pus in functiune, am intrat in panica.

Valea lupilor se numea asa cu un motiv. Acolo era salasul lor si Stephen stia asta, de aceea mi-a zis sa fug, inainte ca atacurile lupilor sa inceapa. Iar eu eram singura, nestiind directia pe care merg si el era acolo, luptandu-se cu creaturile astea groaznice. Si eu care credeam ca lupii sunt pasnici si mananca numai animale moarte. Sigur, de asta ma urmareau acum, asteptand sa incetinesc ca sa ma inhate. Iar el... ce se intamplase cu el? Ganduri ingrozitoare imi sagetau mintea. Lacrimi au inceput sa-mi curga din ochi. 

Pasii grabiti din spatele meu nu mai pareau asa aproape, dar erau mai multi. Cu mult mai multi. Castigasem teren, dar stiam ca urma sa incetinesc si sa pierd aceasta intrecere nebuna. Dar deodata, am vazut doua lumini in fata mea. Erau ochii unui alt lup. M-au incoltit! Am inceput sa urlu, cand ceva mi-a cuprins talia, tragandu-ma in spate. M-am zbatut pana mi-am dat seama ca erau doar niste maini. Mainile Francesscai. Ajunsesem la corturi! Ceea ce credeam a fi ochi, erau lanterne.

-Vin! am urlat. Vin lupi si sunt uriasi si flamanzi!

Urletele lor spargeau linistea mormantala a noptii. Vrajitorii s-au adunat in cateva clipe la un loc, pregatiti de infrunatare. S-au dus doar barbatii. Au hotarat ca lupta este prea riscanta si ca o femeie ar putea sa o pateasca rau. Au facut un cerc in jurul corturilor, pentru a proteja mancarea, lucrurile noastre si pe fete.Lupii au aparut imediat. Erau cinci in total si erau mai mari decat mi se paruse initial. Erau de fapt, ca niste ursi, dar la dimensiuni mai reduse. Am facut ochii mari cand i-am zarit. Vrajitorii au pornit atacul, folosind vraja focului, pentru a-i goni, dar ei nu se dadeau in laturi. La cum faceau, ai fi zis ca nu mai vazusera carne vie de un secol.

Am vrut sa ma arunc si eu in lupta, dar Francessca m-a tintuit locului.

-Stai aici, langa cortul asta! mi-a ordonat. E prea periculos! Lasa-i pe barbati!        

-Dar pot sa o fac! am insistat.

Nu eram genul care sa se lase protejata de un baiat. Voiam sa le dovedesc ce pot, sa am si eu un rol in chestia asta.

-Vrei sa ti se intample ceva rau iar? Sa te muste mortal sau altceva?

Asta m-a redus la tacere. Nu aveam de gand sa trec iar printr-o drama, ca muscatura acelui sarpe veninos. Ar fi fost prea mult.

Lupta a fost crancena: sfere de foc zburand prin intuneric, urlete, maraituri si tipete de om umpland vazduhul. Uneori tresaream incercand sa identific vocile de la care veneau. S-au auzit pocnete, schelalaituri si gemete inca o vreme, apoi s-a lasat linistea. Castigasem! Insa oamenii nostrii erau raniti. S-au retras in corturi cum s-au retras lupii in intuneric. Dar nu se terminase! Am vazut inca o lumina mica apropiindu-se fulgerator. Apoi, ea a sarit spre mine si eu n-am avut cum sa ma apar.

-Nu mai tipa ca ma surzesti! a strigat Stephen, strangand lanterna in mana.

-Tu erai! am tipat incantata, luandu-l in brate. Mi-am facut atatea griji! Cum ai supravietuit?

Era tot murdar e noroi si avea mainile zgariate si hainele sfasiate.

-M-am luptat gandindu-ma la tine...

-Oh... ce dragut...Dar acum lasa astea, pungasule, si zi-mi cum ai facut! am ras.

-Asa, putintica magie, mi-a facut el cu ochiul.

-Nu! s-a auzit deodata un tipat ascutit.

Venea de la Margie, care statea cazuta in iarba, respirand cu greutate.

-Oh, dumnezeula! a tipat. Vine copilasul!

-Ce?! Dar trebuia sa nasti peste o cateva saptamani!

-Da, dar socul atacului lupilor a grabit nasterea! Se intampla! Vine Miles!

Nu am putut sa ma abtin din a zambi, chiar si in acel moment tensionat. Alesese numele meu.

Hei! Daca v-a placut capitolul nu uitati de vot si daca aveti o idee de nume spuneti-mi-o intr-un comentariu si eu o voi folosi in poveste, daca imi place. Enjoy it, everybody! :*