Gemenele din Verwood

Capitolul 25- Marturii si blesteme

Dupa inspaimantatoarea intamplare cu Angel si Miles, am revenit cu totii la normal, intorcandu-ne la ale noastre. Apele in sfarsit se linistisera si armonia domnea printre noi. Sade era mai tacuta si retrasa ca de obicei, dar stiam ca va trece, ca timpul o va vindeca.

Ne-am intors la cautarile anevoioase prin lac, sperand sa dam de pumnal cat mai repede posibil. Eu si Stephen tocmai terminasem zona de sud a lacului, din pacate, fara nici un rezultat. Usor deznadajduiti, ne-am indreptat spre sud-est, o portiune destul de mica, dar inca nedescoperita. De la suprafata lacul arata ca o mare de apa si globulete luminoase.

Dupa inca o zi plina de cautari, am iesit la suprafata, sa mancam si sa ne odihnim.

-Ati gasit ceva? i-am intrebat pe John si Richard?

-Absolut nimic... a suspinat Richard. Mi-am folosit chiar si puterile speciale pentru a detecta ceva neobisnuit prin apa dar fara rezultat. Ori pumnalul ala e ascuns bine bine, ori nici nu e aici...

-E aici, trebuie sa fie aici, am spus incruntata.

Se lasase seara cand am terminat cu zona sud-estica. Eram chiar mai demoralizati ca dimineata. Sade si Rafaella se agitau in continu, in incercarea de-a ne inveseli, dar atmosfera pur si simplu nu putea fi destinsa.

-Deci chiar nu are nimeni nici un indiciu? am intrebat din nou, chiar daca stiam deja raspunsul.

Reactia celorlalti a fost cea la care ma asteptam. Un ridicat sec din umeri, urmat de un oftat prelung. Totusi, a fost cineva care a reactionat ciudat: Andrew. Da, chiar el, vrajitorul pesimist care nu se implica mai deloc si nu se lasa impresionat de nimic. Acum parea foarte stresat si emotionat, plecandu-si ochii de fiecare data cand ii intalneam privirea. Emotionat? Andrew? Nu ii statea in fire. M-am apropiat de el. S-a ridicat imediat si a spus ca merge la toaleta, ceva mai incolo. Nu l-am crezut asa ca m-am luat dupa el. A observat ca nu era singur asa ca a inceput sa alerge. Am fugit dupa el si dorind sa nu-l pierd, i-am sarit in spate, daramandu-l. Statea pe iarba, ca o piatra, privindu-ma buimac. 

-Ce imi ascunzi, Andrew?

-Da-te jos de pe mine!

-Nu! Raspunde!

-De ce crezi ca iti ascund ceva?

-Te porti ciudat, am vazut.

-Nu-i adevarat, e totul in mintea ta.

-Atunci de ce ai fugit?

-Eu... nu trebuie sa-ti dau explicatii. Da-te de pe mine!

-Despre ce e vorba?

-Nimic! Da-te!

-Ba e ceva, o vad in ochii tai. Esti speriat si imi voi da seama de ce.

-Iti pierzi vremea.

-Daca stii ceva despre pumnal si nu ne spui...

-Habar nu am ce-i cu chestia aia!

-Si atunci de ce esti asa agitat? Ce ai patit?

-Discutia asta e ridicola! Lasa-ma sa plec!

-Nu pana nu-mi spui! Stam aici toata noaptea daca trebuie!

 -Vrei adevarul? Bine! Cred ca m-am indragostit de tine...

Am ramas cu gura cascata. Eram atat de socata incat nu am mai avut putere sa lupt. M-am prabusit pe iarba, iar el a reusit sa se ridice. Am crezut ca o sa fuga, dar a ramas langa mine, privindu-ma fara sa clipeasca.

-Lasa dramele! si-a dat el ochii peste cap. Nu-i mare lucru.

-Nu e? Mie mi se pare gigantic?

-De ce?

Am amutit. Nu eram sigura ce ar trebui sa-i raspund. Doar stateam si ma holbam, extrem de uimita.

-Stiu ca sentimentul nu este reciproc si... ei bine, suport cu greu sa te vad mereu si sa stiu ca vei fi mereu a lui Stephen.

Era straniu, nu mi-l imaginasem niciodata pe Andrew ca pe cineca cu sebtimente reale, care ar putea iubi. Si-a bagat mana in buzunarul stang al hainei si a scos de acolo un obiect lucitor, ce prima data mi-a semanat cu o bagheta, ceva. L-am privit mai bine si deodata am ramas paralizata. Era pumnalul...

-Ce cauta asta la tine?

-Cum ziceam, mi-e greu. Simt ca nu voi mai suporta sa iti fiu prin preajma nici macar o zi. Plec. Plec si nu ma mai intorc. Totusi, vreau sa ma ti minte. Sa raman in memoria ta pentru ceva bun si maret. Iata, l-am cautat, l-am gasit si am decis sa ti-l daruiesc. Ca un simbol al iubirii si ca un cadou de ramas-bun.

-Unde l-ai gasit?

-L-am gasit in lac, pe langa malul nordic.

-Dar tu nici nu ai cautat cu noi. Ai zis ca esti prea obosit. Te-as fi vazut.

-Da, stii, am cautat noaptea, cand toti dormeau.

-Dar cum l-ai convins pe Richard sa te ajute cu vraja cu balonul de apa? 

-Nu am folosit balonul. Am intrat singur in apa, cu o lanterna magica, iesind la suprafata la intervale fixe.

-Ai facut toate astea pentru mine? am intrebat, inca mirata.

-Da. Speram ca o sa insemne ceva.

Avea o figura trista si deznadajduita, care pur si simplu m-a inmuiat. Gestul lui chiar insemna ceva, ceva mare. Eram impresionata. Aproape ca nu puteam sa ma bucur de gasirea pumnalului, numai privindu-l cum statea acolo suparat, din cauza unei iubiri ce nu putea fi impartasite. Sade, tocmai ti-ai gasit fratele...

-Iti multumesc enorm, am soptit. Inseamna mai mult decat crezi... pentru mine.

-Mda... Oricum, cred ca misiunea mea aici s-a incheiat. Ma bucur ca am fost de ajutor, dar nu mai pot continua. Va urez succes.

Asta a fost tot ce a spus inainte sa tasneasca spre cerul incins. Am privit mult in urma lui, strangand pumnalul in mana. Intoarcerea la ceilalti a fost glorioasa, plina de aplauze si voie buna. Pacat ca eu nu m-am putut bucura alaturi de ceilalti. Acum aveam un camarad lipsa si o parte din mine, franta.

....................................................................................................................................................................................

In dimineata urmatoare am plecat spre castelul Fionei. Nu eram siguri unde este exact acesta dar stiam ca se afla la marginea unui fost oras de vrajitori, Anthpiklia. Acum el era abandonat. Stephen mi-a spus ca in locul lui e doar o mare de ramasite ale caselor vechi, in stil gotic. Era un oras deosebit, plin de cultura si istorie, dar in urma unor probleme toti locuitorii sai au plecat. Fara prea mare greutate l-am localizat si ne-am pornit imediat la drum. Am estimat ca aveam de calatorit cam doua zile. Era doar o problema: Henry, vrajitorul nostru bucatar se imblonavise si magia lui scazuse. El era cel care cunostea cel mai bine vrajile ce trebuie facute pentru a crea alimentele potrivite si pentru a gati. Prin urmare, cu el imbolnavit atat de grav, trebuia sa ne descurcam cu mancarea ramasa, toti. Am decis sa economisim, dar ne-a fost extrem de greu, mai ales lui John, care era un adevarat mancacios.

-Va implor, macar o bucatica de carne! se tanguia el mereu, ca un copil mic.

A mai trecut inca o zi de mers fara oprire si noi nu mai aveam hrana aproape deloc. In drumul nostru am trecut pe langa un mic sat rustic. Am hotarat sa mergem prin el, poate poate vom gasi ceva de mancare. A dat norocul peste noi pentru ca, la intrarea in sat am zarit un copac batran care se apleca peste grad, iesind in exterior, de crengile sale atarnand piersici coapte. Ne-am gandit sa ne strecuram subtil pe langa el si sa culegem cateva, fara sa ne vada nimeni. Satul nu era prea aglomerat deci treaba a fost simpla, insa, cand sa iesim ne-am ciocnit de-o batrana ciudata cu palarie.

-Voi, hotilor! tipa baba. Voi mi-ati pradat piersicul! Pentru asta va blestem! In drumul in care v-ati pornit, unul dintre voi o sa intalneasca moartea!

O clipa mai tarziu baba nu mai era. Am iesit din sat in fuga, inca socati de ceea ce se petrecuse. Nu prea credeam in preziceri sau blesteme dar boala lui Henry se agrava si incepeam sa ne facem griji. Era un vrajitor de incredere, avea o familie, nu putea sa se stinga asa, degeaba. Am inceput sa avem mai multa grija de el. Ne era din ce in ce mai teama de ce va urma.