Gemenele din Verwood

Capitolul 1- Noapte de vara

Stateam lungita pe canapeaua din sufragerie, cu parul brunet rasfirat pe perna. Soarele palid, ascuns printre nori, abia de trecea prin perdelele albe, facand jocuri de lumina pe podea. Rasfoiam indiferenta una dintre cartile pe care le citisem de zeci de ori. Mereu aceleasi pagini, aceleasi personaje anoste, aceleasi intamplari cliseice, tipice filmelor americane pentru adolescenti.

Dintr-o data s-a auzit un zanganit asurzitor. Am tresarit, dar am stiut imediat ca nu poate fi nimeni altcineva decat mama, in bucatarie, probabil incercand sa faca un preparat complicat de la emisiunile celebre de gatit. Rose Moore, o femeie nu prea inalta, cu parul brunet si ochii caprui, avusese mereu un vis: sa aiba propriul restaurant. Nu reusise niciodata pentru ca habar n-avea sa gateasca dar ea nu se dadea batuta. Uneori oftam prelung privind-o, comparand-o in mintea mea cu un copil naiv cu vise prea mari, dar, alteori, ma simteam geloasa...Oare cum avea puterea sa greseasca si sa fie criticata mereu si totusi sa treaca peste toate si sa continue?  Cum putea fi mereu atat de vesela si plina de viata cand visul i se ruina?

-Masa e gata, Kay... a spus, insa strigarea imi semana mai mult cu un murmur nesigur.

"Kay", asta era porecla pe care mi-a pus-o mama in urma cu 4 ani, fiind initiala numelui meu, Kaitlin. Cand o spunea, in vocea ei aparea un tremur usor, nesigur, inocent ca sufletul ei de copil. Un tremur care se voia a fi plin de tandrete, dar ii tradau ingrijorarea si oboseala.

Am intrat in bucatarie si inca din prag am simtit miros de arsura. Am zambit resemnata in timp ce ma asezam la masa. In fata mea, pe farfurie, statea o friptura mult prea facuta, alaturi de cativa cartofi copti, facuti cu ambitii prea mari. Totusi, imi era asa de foame incat nu am stat prea mult pe ganduri. Vreo cinci minute, cat am stat sa tai friptura, la masa a fost liniste, dar apoi, mama a spus cu tristete:

-Stii, in ultima vreme mi se pare ca esti cam retrasa. S-a intamplat ceva? Daca te simti in stare, poti vorbi cu mine. Sigur te va ajuta...

-Nu, mama, e in regula. Nu s-a intamplat nimic. Pur si simplu ma simt diferit... casa fiind asa tacuta si goala, iar eu asa singura...

Adevarul era ca ma simteam oribil, de parca mi se ducea mereu pamantul de sub picioare dar, preferam sa ascund aceste sentimente negre si sa le tin departe de fiinta pe care o iubeam atat de mult.

-Imi pare rau, K, imi pare rau ca te simti asa... Stiu ca divortul a fost o experienta groaznica pentru tine si sincer, daca as putea sa fac ceva in privinta asta, as face. Mi-ar placea sa nu mai fii singura...

In urma cu nici un an, mama si tata divortasera. A fost genul ala de despartire, ca o furtuna violenta, care i-a frant inima mamei. El ne-a aruncat cateva vorbe dure, vreo doua amenintari si apoi a plecat pur si simplu din viata noastra, devenind iar singurul-si-nu-foarte-cunoscutul-doctor, Pete Walker. Divortul a reusit sa ma deprime total si sa ma faca sa ma simt deplorabil. Insa nu e ca si cum nu aveam deja aceasta stare. Eram o adolescenta destul de trista. Mereu am fost asa. Nu puteam spune ca duceam lipsa de prieteni, dar nu ma simteam niciodata pe deplin integrata si inteleasa printre ei. Eram nesigura, ma simteam de multe ori in plus si ajungeam sa am o mare tendinta de izolare cateodata. Mi-ar fi placut mult sa am o sora sau un frate, pe cineva apropiat, de varsta mea, cu care sa pot vorbi deschis, dar din pacate nu a fost sa fie. 

Dar sa revenim la Pete. Era un barbat destul de sumbru si retras, mai tot timpul serios, dar avea momente in care putea fii un om foarte placut, in care era vesel si prietenos. Si momentele acelea se simteau de o mie de ori mai valoroase. Era de asemenea foarte inteligent, desi se subestima mult. Figura lui imi amintea putin cu un actor din M.a.s.h, un serial vechi la care ma uitam cu mama. Avea parul rar, brunet si o barba aspra, intepandu-ma de fiecare data cand ma saruta pe obraz. Cam linistit pentru gustul meu, dar ma obisnuisem cu el, sa aud cum rasfoieste ziarul sau cum soarbe zgomotos din ceasca de cafea. Astea aveau sa-mi lipseasca. 

Spun ca m-am obisnuit cu el pentru ca Pete nu era tatal meu biologic, dar ajunsesem sa tin la el foarte mult. Tatal meu adevarat, pe nume Phil Jones, s-a casatorit cu mama cand ea avea 22 de ani. Din cate imi povestea ea, avusesera o casnicie foarte frumoasa si fericita. Din pacate, cand mama a implinit 30 de ani, tata a disparut. Cam asta ar fi fost rezumatul vietii mele, cel putin dupa cum mi l-a relatat Rose. Mama spunea ca el ar fi murit intr-un accident de avion dar eu, n-am crezut niciodata ipoteza asta. Stiti ce e intuitia, nu? E atunci cand stii cum stau lucrurile, dar nu poti explica de unde stii. Iar inima mea imi spunea ca era altceva la mijloc.

M-am ridicat de la masa, simtindu-ma brusc satula si mi-am luat haina galben-canar. Am privit-o pe mama in ochi, ca sa o linistesc si am spus incet:

-Ma duc sa ma plimb. Am nevoie de aer curat. Ma intorc in vreo 20 de minute.

-Bine scumpo, a venit raspunsul, insotit de un zambet cald. Sa nu stai prea mult!

Am coborat in fuga scarile casei. Am deschis usa scartaitoare de la intrare si am simtit aerul racoros invaluindu-ma. Cerul era mai intunecat decat m-as fi asteptat sa fie. Era probabil in jur de ora 8. Am tras in piept parfumul umed al Verwood-ului. Stiu, probabil multi ar putea crede ca e un oras inventat, asa suna, insa el exista, doar ca e destul de mic si pentru unii, necunoscut. Mamei i-au placut mereu acest gen de orase: linistite, retrase, cu aer proaspat si mister. 

Sincer, mereu am vrut sa locuiesc intr-un oras mare, ca New York sau Chicago dar, pana la urma m-am obisnuit cu orasul meu si a inceput sa imi placa. Am hotarat totusi sa nu stau in loc asa ca... am inceput sa ma plimb. Am mers vreo cinci minute, fredonand ca sa mai inveselesc atmosfera, cand, un baiat destul de inalt din apropiere a inceput sa vina spre mine in viteza, cu haina neagra fluturand. Ma gandeam ca are treaba in aceeasi directia ca mine, dar de fiecare data cand intorceam capul, el ma privea fix. Am inceput sa simt teama.

Am cotit la dreapta cu pasi repezi, evitandu-l. Dar si el a cotit la dreapta, tinandu-se dupa mine. Era la cativa pasi distanta in spatele meu. Asta incepea sa semene putin cu un film de groaza vazut mai demult. Ii auzeam cizmele scartaind pe betonul umed si asta ma innebunea. Am inceput sa alerg, speriata, cat de repede ma tineau picioarele. 

Parul imi intra in ochi si eu ma straduiam din greu sa imi pastrez calmul, dar esuam. La un moment dat, m-am oprit, crezand ca nu mai e in spatele meu, insa, brusc, scartaitul asurzitor a revenit si strainul m-a prins de mana.

*****

 E prima poveste pe care o scriu deci, sper sa va placa! :*