1/3

372 33 6
                                    

       — Îmi va fi dor de amandoi! le spun părințior mei care stăteau în fața mea pregătiți să își ia la redevere.

     Nu pot să îmi mai forțez zambetul prea mult. Îi iau în brațe pe amandoi, iar după mă îndrept spre mașina care mă aștepta în fața casei. Mă uit înapoi spre ei, tata deja plecase din locul în care îi lasasem, iar mama îmi zambea.

     Au trecut cinci luni de la accident. Mă simt bine, cel putin fizic, mintal..mai deloc. Am încercat să merg la terapie fără să afle mama, pentru că fără vreun motiv anume, nu aveam voie, asta îmi spunea aproape zilnic. De aceea am ales să plec la Universitate, una care să fie cat mai departe de ei. Mă sufocam în preajma lor, nimic nu era cum trebuie. Singua persoană cu care am vorbit timp de cinci luni a fost Dorothy.

     Doar că întrebările nu mi-au prărăsit mintea, terapiile nu le simțeam așa ajutătoare precum credeam că vor fi. Oare de ce nu m-a sunat nimeni? Nu aveam niciun prieten? Pe absolut nimeni?

***

     Am ajuns în fața aeroportului. Corpul meu a fost cuprins de fiori. Am început să imi trec mana prin păr. Mă simțeam agitată. Urma să încep o nouă perioadă în viața mea, o perioadă de care încă nu eram sigură. Ceva în interiorul meu îmi spunea că e o alegere foarte proastă. Doar că în momentul în care mă aflam era singura cale de a scăpa de acasa.

     Am început să fac mici pași spre interiorul clădirii. Mi-aș fi dorit atat de mult să nu trec prin așa ceva singură, să am pe cineva langă mine, o prietenă, orice. Mi-am ridicat privirea uitandu-mă după poarta la care trebuia să ajung.

       — Oh Doamne, uite e Eva Brown! spune o fată care părea a avea în jur de 13 ani.

       — Îu, chiar este ea? Îi stătea mult mai bine blondă, răspunde prietena fetei.

     Le-am auzit șoșotind. Am ras și mi-am întors privirea spre ele, luandu-le prin surprindere doar le-am zambit. Acestea s-au uitat una spre cealaltă cu privire șocată. Am chicotit și am mers mai departe spre Check in.

     După ce am terminat, am ajuns în fața porții 317, și mi-am făcut pași spre singurul loc gol. Mi-am scos telefonul pe care îl primisem de ziua mea. Doar gandindu-mă cum a decurs acea zi, mă iau durerile de cap. Tot ce mi-am dorit de aniversarea mea era să stau singură, în gandurile mele pe care oricum nu le mai înțelegeam. Bineînțeles, mama nu a fost de acord și a invitat mai multe persoane pe care nici nu le știam. Am fost forțată să iau parte la o cină foarte stanjenitoare. Nu a invitat familia. A invitat prieteni din cercul ei de la birou. Oameni pe care nu i-am văzut în viața mea. Persoane care veneau spre mine și imi spunea cat de frumoasă m-am făcut etc.

     Mi-am scuturat capul, nu voiam să îmi mai aduc aminte ultimele luni. Acum am o nouă sansă, departe de ei, departe de minciuni, departe de trecut.

     După cateva secunde se aude glasul unei femei care ni se adresa noua, celor care aveau avionul spre New Haven. Mama mi-a aplicat dosarul pentru Yale, unde spre surprinderea mea, am intrat.

     Am intrat în avion, m-am uitat din nou la bilet să văd care este numărul locului. Cand am ajuns în dreptul lui, am observat că nu il aveam pe cel de la geam. M-am uitat la persoana care statea cu cotul srpijinit de marginea mică a geamului. Mi-am dres glasul pentru a-i atrage atenția. I-am zambit, era un băiat tanar, probabil de o varsta cu mine, dar nu puteam să nu observ trăsăturile frumoase pe care le avea. Simțeam cum obrajii mei se încălzeau.

       — Îmi cer scuze că te deranjez, am locul 70, cel de langă tine, fac o pauză pentru a înghiții, crezi că ai vrea să facem schimb de locuri? îi spun zambind.

DupăUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum