După

2/7

Nicholas Blaine

Ea este.

Mă uit în toată încăperea pentru a vedea dacă nu cumva e o iluzie.

Nu este.

Stă în fața mea, în carne și oase.

Cum p-

Fără să mai stau pe ganduri, m-am îndreptat spre ea luand-o în brațele mele. Era aici, era vie, era din nou a mea. Îmi simt lacrimile cum se rostogolesc pe fața mea. Cum este posibil?

Oare am murit și am ajuns în iadul meu? De asta e și ea aici? Să îmi încălzească eternitatea și mai tare?

Respirația ei îmi răsufla în ureche.

Atunci am realizat.

Încă nu am murit, iar ea chiar se află în mainile mele.

M-am departat pentru a mă uita din nou la ea. Era diferită de cum o știam. Ceva în privirea ei îmi dădea fiori. Mă privea de parcă eram un străin.

I-am atins obrajii. Doamne ce real se simte! Zi-mi că e real, zi-mi că nu e doar imaginația mea, zi-mi că e ea.

Șiroaiele de lacrimi, le simțeam iar prezente pe față.

— E-e-eva? spun cu o voce tremurandă

Aceasta, parcă uimită de întrebarea mea, a clătinat ușor din cap, iar atunci realitatea mea devenea din ce în ce mai clară.

Fără să mai clipesc, m-am aplecat spre buzele ei vrand să le mai simt pentru a mia oară. Dar corpul ei s-a depărtat de al meu. Mana ei atingandu-mi pieptul. M-au trecut fiorii la atingerea ei.

Am închis ochii.

—N-n-nu te cunosc! răsună glasul ei în mintea mea.

Mi-am deschis ochii clătinand din cap. Ăsta e un joc? Mi-am trecut două degete peste obraz, am șters lacrimile. Ce naiba se întamplă?

Ochii ei se uitau la mine speriați. De ce e speriată?

De mine?

I-am prins încheietura și am mers afară. I-am prins umerii firavi și am întors-o cu fața spre mine.

Privirea ei m-a înmuiat. Am închis ochii și am expirat.

— Nu știi cine sunt? spun cu o voce răgușită

— Nu prea, îmi spune făcand o pauză, iart-

Nu am mai putut auzii nimic din ce spunea. Mintea mi-o lua razna. O simțeam, o simțeam că îmi spune adevărul ceea ce mă făcea să iau foc pe dinăuntru. Privirea ei nu putea să te înșele. Ochii aceia mari și speriați, nu îmi spuneau altceva decat, frică.

Iar ei nu i-a fost frică vreodată de mine!

I-am cuprins mainile cu ale mele.

Dar ce dracu?

— Cum dracu? Cum dracu? spun țipand.

Îi dau drumul la maini și mă întorc cu spatele spre ea trecandu-mi agresiv mainile prin păr.

Ce dracu se întamplă?

— Cum de mi-au scăpat lucruile astea? Trebuia să îmi dau seama din moment ce nu ți-am găsit nenorocitul ăla de mormant! Din moment ce nimeni nu mi-a răspuns la telefoane, la vizite! LA NIMIC!

M-am îndreptat spre mașină. Maxilarul mi s-a încleștat atat de tare încat aveam senzația că îmi voi sparge toți dinții.

— Intră în mașină! îi ordon