Asasini cu ochi albaștri - 2. Spionaj și alte amintiri

> Omul potrivit la momentul potrivit <

          Ajunsesem la concluzia că încăperile albe ascund cele mai întunecate momente și situații. Holurile lungi doar îți prelungesc senzația de teamă, incertitudinea, spaima. Oricât te-ai grăbi, tot nu ajungi la momentul potrivit. Momentul potrivit, de fapt, ce prostie. P-ăsta nu-l prinzi niciodată. Nu există momentul potrivit. Dacă îl aștepți, dragă, dă-mi voie să te luminez. Ești dus. Ai face bine să te miști chiar acum dacă vrei să faci ca Universul să se miște și el odată cu tine. Nu te-ai săturat să fii întotdeauna singur împotriva curentului?

          Așteptam să se facă ora de vizită. Ambra supraviețuise, deși avea maxilarul afectat, arcada spartă și brațul stâng rupt. Din fericire, nu existaseră leziuni la nivel cerebral. Avea să se recupereze și să fie în regulă. Era amiază când mă plimbam prin curtea spitalului înconjurat de agenții A.S.I sub acoperire. Fiecare avea câte un pistol ascuns în haină și un scop pe care-l pronunțasem clar: protecția Ambrei. Dacă Ulyse a încercat să o omoare și a eșuat, mai mult ca sigur avea să încerce din nou. Nu ne puteam permite să o pierdem, Ambra avea toate informațiile necesare pentru a-i salva pe copiii răpiți. Asta dacă nu era deja prea târziu. Asta dacă nu ratasem deja momentul potrivit. Urăsc ideea de moment potrivit. Cred că v-ați prins deja de asta.

            Soarele era puternic. Ciudat de puternic. Mi-am privit ceasul și am tras un fum. Pe acoperișul unuia dintre blocurile alăturate Spitalului de Urgență, luneta unuia dintre agenți a reflectat o rază de soare. A durat o secundă și a fost tare ironic. Ceasul de la mână mi-a bipăit, semn că era ora la care o puteam vizita pe Ambra. Am privit în stânga și în dreapta. Mă simțeam ca o țintă vie. Lunetistul mi-a făcut un semn din cap, asigurându-mă că perimetrul e sigur. Am aruncat țigara în coșul de gunoi și am intrat în spital. De parcă ar mai fi existat vreun loc sigur undeva.

         Cu pași repezi, m-am îndreptat spre salonul Ambrei. Ușa era deschisă iar ea stătea întinsă pe pat, cu o mână în gips și cu cealaltă găurită de perfuzii. Arcada îi era ascunsă sub un bandaj gălbui, iar pielea îi era albă ca varul. M-a fixat cu privirea. Ochii îi erau încă vii și sclipitori. Am închis ușa în urma mea, asigurându-mă că nu mă urmase nimeni.

             - Îmi pare rău că s-a ajuns la asta, am zis.

             - Oh, deci a fost opera lui Ulyse, a răspuns încet, încercând să se ridice în șezut. M-am apropiat.

             - Da. Ne-a transmis înregistrarea cu impactul pe toate monitoarele din agenție. Ne vrea departe de planurile lui.

              - Și asta v-a făcut să vă amestecați, nu? Ar fi trebuit să fiu și eu mai provocatoare.

              - Îmi pare rău că s-a ajuns la asta, repet, scoțând dosarul din haină. M-am uitat mai bine peste el, spun. Sunt o mulțime de copii.

              - Vor fi și mai mulți dacă nu acționăm rapid. Mașina m-a lovit imediat după ce am aflat data următoarei tranzacții. Va fi în noaptea de 13 spre 14. În port. Vor fi îmbarcați  și scoși din țară. Nu știu dacă vor folosi tiruri de marfă sau bărci. Dar acestea sunt datele, îmi spune răspicat, cu o energie pe care nu știu de unde a căpătat-o. Era alimentată de o dorință puternică de a opri toată mizeria asta. Începeam să recunosc și eu sentimentul. M-am apropiat mai mult.

            - Mâine seară, așadar. Îmi voi pune la curent echipele și vom fi acolo. N-o să-i reușească.

            - Bun, afirmă Ambra, entuziasmată. Și apoi? Apoi ce veți face cu el?

             - Nu cred că va mai exista un ,,apoi", realizez. Ne-a intrat în sistem. Cel mai probabil, va fi ucis pe loc. De fapt, cu siguranță asta se va întâmpla.