Asasini cu ochi albaștri - 2. Spionaj și alte amintiri

> Vitralii sparte <

De ce nu credem în Iubire?
Nu credem în iubire pentru că ne-am cam săturat să ne înșelăm și să cădem în capcane. Nu credem în iubire pentru că este un element prea abstract, iar noi nu putem crede în altceva, decât în concretizare. Trăim toți în același oraș malign și firește, luăm totul atât de personal. Tocmai pentru că suntem atât, atât de singuri.
Dar nu chiar atât de singuri încât să ne îngăduim să renunțăm la visele noastre obscure. Așadar, Jacques lucra din greu și ignora pe toată lumea. Dennis fuma pe balcon. Eu tăceam, trântită fiind pe canapeaua pătată de sânge. Cât de fragili eram de fapt? Exagerat de fragili. Nefiresc de fragili. Periculos de fragili. Absurd. Jacques se ridică zgomotos de la masă, aproape trântind scaunul pe care stătea. Un gest atât de necaracteristic celui mai calm om din lume, nu?

― Va trebui să-l găzduim, a spus mai mult ca o rugăminte decât ca pe o afirmație. Am dat din cap.

― Ok, am răspuns simplu.

― Va trebui să mușamalizăm o crimă, a continuat, începând să se plimbe prin încăpere, fără direcție.

― Încă una. Ok, am repetat, ridicând din umeri. Și chiar nu mințisem, chiar era OK. De ce să nu fie?

― Și va trebui să punem bazele A.S.I-ului. Lumea asta mă distruge în fiecare zi. Nu mai suport, Sarah, nu mai suport. Dacă nu voi găsi un loc în care să mă ascund, atunci...voi dispărea. Vreau să punem bazele A.S.I-ului. Vreau să mă întorc în umbră. Vreau...

― Ok, l-am întrerupt. Ok.

Ideea era că oricât am fi suferit, nu ne puteam salva de realitate, de iubire, de noi înșine. Și chiar dacă ne-am fi întors înapoi în acel Întuneric fără margini și fără măsură, Lumina avea să rămână la fel de îndepărtată.

Dennis intră în sufragerie, rotindu-și o șuviță de păr pe-un deget. Părea relaxat, deși încă avea sacoul îmbibat în sângele cine știe cui.

― Auziți, călăi? Credeți în fantome? ne-a întrebat, afișând o curiozitate stranie. Jacques se uită spre mine, eu m-am uitat spre el.

― Du-te și fă un duș, nu mai vorbi tâmpenii, i-o reteză Jacques. Dennis se încruntă și repetă întrebarea.

― Da, cred, i-am răspuns. Răspunsul lui fu o altă întrebare - oare de unde cunoșteam eu asta? Mă întrebă de ce.

― Pentru că au fost momente în care m-am simțit ca una, am zis. A râs sec, iar Jacques, deși refuza să intre-n jocul lui ciudat, asistă la discuție cu o seriozitate de gheață.

― Azi se recită din Psalmi la Catedrală. Vor fi peste patruzeci de persoane cu siguranță, afirmă Dennis absent, iar eu, nu știu exact de ce, am simțit cum un fior îmi alunecă pe șirea spinării și îmi paraliză întreg scheletul - electrizant și puțin dureros.

― Așa, și? Ești credincios și crezi că nu prinzi loc pe scaun? l-am ironizat. Vorbea numai bazaconii, iar eu nu suportam bazaconiile.

― Mă tem că nu mai prind loc nici în Iad. Cum voi trăi fiind bântuit de peste patruzeci de spirite furioase? Copii, mame, frați...m-am nenorocit. Și voi pe lângă mine. Vouă nu vă e frică?

Jacques îl prinse de umăr și-l zdruncină, dar privirea lui rămase fixă și tulbure.

― Revino-ți dracu' odată, că delirezi și începi să mă sperii, se răsti către el. Dennis negă.

― Haos, nu. Nu delirez. Am încercat să opresc asta, dar n-am reușit. Nu am putut singur.

― Despre ce tot vorbești? Pe ce ești?