Cu tine pentru totdeauna

Confesiune

Este a patra noapte în care tot am coșmaruri, rezultatul final fiind două ore dormite. Nu pot gândi limpede, simt că mă sufoc, am diferite halucinații, iar capul mă doare atât de tare, încât cred că poate exploda în orice clipă. Încep să mă îngrijorez în privința stării mele de sănătate, însă știu că dacă spun cuiva, probabil voi fi luată de nebună. Totuși, știu că trebuie s-o fac, deoarece viața copilului meu este în joc.

          Îmi înfășor geaca în jurul trupului meu, în timp ce cobor câte o treaptă, ajungând cât mai aproape de canapeaua pe care lenevea tata.

     — Ai câteva minute libere? îl întreb, așezându-mă la o distanță considerabilă de el.

După coșmarul de acum câteva zile, care a părut al naibii de real, nu pot nici măcar să-l privesc pe tata mai mult de două minute. Nu i-am spus de ce, și nici nu a pus întrebări în legătură cu răcirea relației noastre, și apreciez asta.

— Sigur, scumpo. S-a întâmplat ceva? întreabă blând, păstrând distanța.

— Vreau să mă duc la o ecografie și am nevoie de o mașină. Pot să o împrumut? întreb.

— Sigur. Nu vrei să merg cu tine? întreabă, cu un pic de speranță în voce.

— Nu, nu este nevoie, mă descurc. Mulțumesc, spun repede, apoi mă ridic, luând cheile în drum.

Atunci când vântul de primăvară îmi trece prin păr, făcând firele brunete să zboare în toate direcțiile, simt că pot respira. Primăvara mereu a fost anotimpul meu preferat, din toate motivele. Temperatura medie, nici prea cald, nici prea rece. Ghioceii și primele frunze, păsările care cântă neavând nici o grijă, și copii fericiți, care ies din case pentru a se distra. Toate astea îmi aduc un zâmbet pe buze, indiferent de starea mea. Însă, astăzi, acel zâmbet întârzie să apară.

Încerc să găsesc un loc disponibil în această parcare, iar când observ unul, mă grăbesc să-l prind. Odată cu venirea sezonului cald, apar și răcelile, sau alte boli.

Urc până la etajul patru, la secția ginecologie, și intru în biroul numărul șapte, recomandat de doamna de la recepție.

     — Bună ziua, o salut politicos pe doamna care stă la masă, analizând câteva hârtii.

     — Bună ziua! Ia un loc, te rog.

          Zâmbetul ei cald și simpatic îmi transmite stropi de siguranță în corp. Fac exact ce mi-a spus și mă așez comodă pe scaunul din fața ei.

     — În primul rând, haideți să facem cunoștință. Eu sunt Annie Holand.

     — Madie Cooper, îi zâmbesc.

     — Bun, Madie, cu ce ocazie pe la mine? întreabă.

     — Am aflat că sunt însărcinată, și am venit la o ecografie. Vreau să aflu starea copilului meu.

     — Bun, în câte luni aproximativ ești însărcinată și câți ani ai?

     — În trei luni, și am nouăsprezece ani, spun.

      — Tatăl nu este aici? întreabă, având o privire intensă.

     — Nu, din păcate, spun, pe un ton ce emană tristețe, însă încerc să-l ascund cu un zâmbet, fals și forțat.

     — Bine, urmează-mă! spune și se ridică.

Mă așez pe un tip de pat tare, și-mi ridic bluza în sus. Cel puțin, așa cred că trebuie să fac, deoarece am văzut asemenea scene doar în filme. Aceasta îmi administrează un gel rece pe abdomen, apoi, cu un aparat mi-l întinde, începând să apese, nu prea tare. Peste câteva minute de liniște înfricoșătoare, îmi întinde un șervețel pentru a îndepărta gelul de pe pielea mea, și se ridică, așezându-se din nou la biroul ei. Mă ridic și, la fel ca ea, îmi revendic locul dinainte.