Cu tine pentru totdeauna

Prieten nou

Prieten nou

A trecut o lună, de când tot încerc să revin la normal, însă nu reușesc. Astăzi, voi pleca la academie, pentru a termina anul. Gândul că voi fi primită cu priviri pline de milă și regrete, îmi transmite fiori pe șira spinării. Nu voi mai locui în campus, deoarece Ethan și-a luat mașina, deci vom putea merge cu el în fiecare dimineață.

— Madie, ești gata? strigă Emma de jos.

— Da, cobor acum! strig înapoi.

Îmi iau rucsacul și ies din cameră, închizând ușa în urma mea. Trag aer adânc în piept, apoi cobor scările. Ignor privirile celor doi, și trec de ei, intrând în bucătărie. Îmi pun un măr și o sticlă cu apă, apoi ies. Mă opresc când observ că ei sunt în același loc, continuând să mă privească.

— Sunt bine, serios, spun, dându-mi ochii peste cap.

— Bun! exclamă Ethan, respirând ușurat.

Ridic o sprânceană în confuzie la acțiunea lui, apoi oftez, ieșind din casă. Intru în mașină, iar la scurt timp, aceștia mi se alătură. Parcurgem drumul spre academie în liniște.

Vreau să arăt că am trecut peste, că sunt bine, însă nu este deloc adevărat. Durerea este aceeași ca-n prima zi. Îmi este dor de Luke, iar faptul că lipsește deja de o lună, în care nu mi-a trimis nici un mesaj, mă afectează foarte mult. Trăiesc cu senzația că și-a găsit pe altcineva și a uitat de mine. Că nu-i pasă de ce s-a întâmplat sau ce se întâmplă.

— Vrei să facem o oprire? Pari palidă, spune Emma, întorcându-se la mine.

— Sunt bine, spun repede, fixându-mi privirea pe geam.

       Restul drumului a fost tăcut, și plin de priviri pe ascuns de la cei doi. Știu că-și fac griji, însă sunt bine. Cel puțin așa cred. Ethan parchează pe teritoriul academiei, apoi coborâm din mașină. Aerul, atmosfera, locul, par atât de străine pentru mine, acum.

       Vreau să nu mă gândesc la Mateo, dar peste tot unde privesc, îmi apare silueta lui. Vreau să plâng, să țip, să-mi vărs amarul, dar nu pot. Am făcut o promisiune, pe care trebuie să o respect.

       Mă simt foarte ciudat, în timp ce merg spre intrare, din cauza tuturor privirilor curioase, ce se uită la mine insistent, de parcă așteaptă să răbufnesc. Nu o să le dau această satisfacție. O să merg cu capul înainte, spatele drept, și o atitudine de invidiat, chiar dacă mă simt ca ultimul om în adâncul sufletului.

  — Camila unde e? îl întreb pe Ethan, în timp ce mergem spre sala de biologie.

  — Nu am vorbit cu ea, ultima dată, acum o lună. Ne ignoră mesajele și apelurile, și ne-a blocat pe toate conturile de socializare. Am încercat să mergem și la ea acasă, însă nu am reușit să intrăm, spune.

  — Trebuie să facem ceva, îi spun.

  — Vom merge azi, dacă vrei, îmi spune Emma, luând loc lângă Ethan, în urma mea.

  — Ar fi bine, zâmbesc slab.

        Îmi îndrept atenția în față, așteptând să vină profesoara. Între timp, pe ușă, intră un băiat înalt, îmbrăcat în blugi negri, strâmți, și o geacă albastră, de asemenea de blugi. Părul brunet, îi este ciufulit, cârlionții fiind în toate direcțiile. Este, într-adevăr, un băiat foarte frumos. Nu se oprește în fața clasei, și nici nu analizează prea mult interiorul, deci, cred că nu este un elev nou venit. În treacăt, mă observă și-mi zâmbește, apoi ia un loc lângă mine.