Un Doctor strălucit

În viața de familie

Vocea agitată a lui Candy m-a trezit dintr-un somn adânc pe la ora două noaptea:

– Ben, Ben, scoală-te!

Mi-am afundat capul și mai tare în pernă. Avusesem o zi grea. Împreună cu biserica, organizasem un concurs de alergare pe distanța de 1,5 sau 10 km, pe care l-am numit „Healthy Choices" (Alegeri sănătoase). Eu trebuia să fac examenul obiectiv la fața locului, în timp ce specialiștii îi sfătuiau pe concurenți cum să-și îmbunătățească stilul de viață și tehnica de alergare.

Candy era în ultima lună de sarcină.

– Am dureri, mă anunță.

Am făcut un efort supraomenesc să deschid ochii.

– La ce intervale?

– La două minute.

Impulsul ajunse cu întârziere la creier.

– Îmbracă-te! i-am spus sărind din pat.

Drumul până la Hopkins dura o jumătate de oră. La prima naștere, travaliul durase opt ore. Speram ca de data aceasta să scăpăm mai ușor.

– Durerile au început abia acum câteva minute, spuse Candy, în timp ce cobora din pat.

Se opri în mijlocul camerei.

– Ben, acum sunt mai dese.

Vocea îi suna atât de natural, de parcă anunța starea vremii. Nu-mi amintesc ce i-am răspuns. Eram preocupat să mă îmbrac. 

– Cred că iese copilul, am auzit-o spunând. Acum!

– Ești sigură?

Dintr-o săritură am fost lângă ea. Am apucat-o de umeri și am ajutat-o să se întindă în pat. Capul copilului apăruse deja. Nu eram agitat și nici ea nu-și pierduse cumpătul. Parcă ar fi născut în fiecare lună câte un copil.

După câteva minute țineam în mână copilul.

– E băiat, am spus. Mai avem un băiat.

Candy încercă să zâmbească, dar contracțiile continuau. Urma placenta. Am strigat-o pe mama, care stătea la noi în acest timp:

– Mamă, adu prosoape! Sună la 911!

Cred că vocea mea suna ca la urgențele de gradul IV.

– Dați-mi ceva. Cu ce să prind cordonul ombilical?

Nu știam pe ce să pun mâna mai repede. Fără să-mi răspundă, Candy s-a dat jos din pat și a mers pe picioarele ei până la baie, de unde s-a întors cu un ac mare de siguranță. Am prins cordonul. După câteva minute, a sosit și Salvarea și i-a dus pe Candy și pe copil la spital. I-am pus copilului numele Benjamin Carson.

Prietenii m-au întrebat mai târziu:

– Cât ai cerut pentru asistență la naștere?

* * *

 „Sunt mult prea ocupat", îmi spuneam pentru a nu știu câta oară. „Așa nu mai merge". Trebuia să fac ceva.

Ca majoritatea celor de la Hopkins, eram confruntat cu o dilemă serioasă. Cariera de neurochirurg într-un spital universitar cerea un sacrificiu mult mai mare decât munca într-un cabinet particular. „Cum să-mi fac timp și pentru familie?", mă întrebam de multe ori.

Din nefericire, neurochirurgia este un domeniu foarte imprevizibil. Oricând pot apărea probleme, multe dintre ele foarte complexe, necesitând o investiție enormă de timp. Deși mă dedicasem doar practicii clinice, timpul nu-mi ajungea niciodată.