Un Doctor strălucit

Continuarea poveștii

... Dacă aveau să-și mai revină. Era întrebarea care ne preocupa în fiecare minut al operației. Dacă... „O, Doamne", mă rugam în tăcere, „ajută-i să trăiască. Ajută-i să reziste!"

Chiar dacă supraviețuiau operației, nu puteam face nici o apreciere mai devreme de câteva săptămâni. Știam că așteptarea avea să devină de nesuportat. Trăiam cu frica de a nu surprinde semnele unei traume cerebrale. Pentru a permite destinderea creierului, am provocat o comă artificială cu fenobarbital. Fenobarbitalul reduce drastic metabolismul cerebral. Îi supravegheam la monitoare; creierii se inflamaseră îngrijorător, dar faptul acesta nune-a luat prin surprindere. Țineam indirect inflamația sub observație, urmărind schimbările survenite în ritmul cardiac și tensiunea arterială și vizualizând tridimensional creierul prin tomografia computerizată.

Operația s-a încheiat la ora 5:15, după douăzeci și două de ore tensionate. Când echipa noastră a părăsit sala de operație în ropotul de aplauze al celor care așteptau afară, Rogers s-a dus direct la Theresa Binder și, cu fața luminată de un zâmbet, a întrebat-o:

– Pe care vreți să-l vedeți întâi?

Theresa a încercat să răspundă, dar au podidit-o lacrimile.

* * *

De îndată ce am trecut la punerea în aplicare a planului operației,serviciul relațiilor publice din Johns Hopkins a anunțat presa. Era vorba de un eveniment istoric. Nu știam că sala de operație și coridoarele erau ticsite de reporteri care ar fi fost în stare să intre și în sala de operație dacă nu i-ar fi oprit cei de la serviciul de securitate al spitalului. Câteva posturi locale de radio țineau publicul la curent cu fiecare fază a operației, fapt care făcea ca, în mod inevitabil. mii de oameni să devină indirect implicați în acest eveniment din lumea chirurgicală. Mai târziu am aflat că mulți dintre cei care au urmărit știrile și-au întrerupt activitatea din timpul zilei și s-au rugat pentru noi.

Abia după ce am părăsit sala de operație ne-am dat seama cât eram de obosiți. Eu unul simțeam că mă prăbușesc. Nici nu mai putea fi vorba să răspund la întrebări, așa că Rogers a fost nevoit să amâne conferința de presă pentru după-amiază.

În momentul în care am pășit în sala de conferințe, am fost literalmente copleșit de amploarea pe care o luase operația: sala era ticsită de reporteri, camere de filmat și microfoane. Mi se pare ciudat că de multe ori nu-ți dai seama de importanța unui lucru pe care îl faci. Singura mea preocupare în acea după-amiază erau Patrick și Benjamin; nu-mi trecuse nici un moment prin minte că această operație „memorabilă" avea să stârnească atâta vâlvă în mass-media și cred că nici unul dintre noi nu era pregătit să facă față miilor de întrebări cu care ne asaltau reporterii. Trebuie să fi oferit unui spectacol jalnic cu halatele noastre șifonate și cu fețele trase de oboseală. Eram însă fericiți. Făcusem primul pas. Primul dar și cel mai greu.

– Reușita acestei operații nu constă numai în separarea gemenilor, a declarat Mark Rogers la deschiderea conferinței, ci și în faptul că ne-a dăruit doi copii sănătoși.

Ascultându-l pe Mark, mă gândeam cât de recunoscător trebuia să fiu pentru faptul că făcusem parte din această echipă. Timp de cinci luni am fost unul pentru toți și toți pentru unul. Personalul de la terapie intensivă și medicii consultanți de la Centrul de copii au fost formidabili; după ce am terminat noi ce am avut de făcut, le-am predat ștafeta, iar ei, fără să pretindă nici o recompensă, și-au dat toată silința să contribuie la reușita operației.

Nu m-am putut abține să nu adaug câteva cuvinte la cele spuse de Rogers:

– Având în vedere gradul de dificultate al operației, am fost surprins să constat cât de bine funcționam ca echipă. Încurajându-ne unii pe alții, putem atinge performanțe mult mai înalte decât ne închipuim.