Un Doctor strălucit

Un pas important

– Numele meu e Lacena Rustin, dar toți îmi spun Candy. O priveam uluit, fascinat de zâmbetul ei.

– Îmi pare bine, a fost tot ce am reușit să articulez.

Se număra printre nou-veniții pe care i-am întâmpinat în acea zi la clubul Grosse Pointe County. În Grosse Pointe locuiește toată „crema" orașului Michigan. Limuzinele superbe parcate în fața vilelor sunt o adevărată atracție turistică.

Colegiul Universității Yale organizase un program pentru a le facilita celor nou-veniți integrarea, motiv pentru care venisem și eu împreună cu alți câțiva „veterani" să-i întâmpin pe studenții din Michigan. Ideea mi se părea strălucită, gândindu-mă cât de bine îmi prinseseră și mie relațiile la început.

Candy era o fată foarte drăguță. Când am văzut-o, primul meu gând a fost: „Uite o fată simpatică!" În jurul ei plutea un fel de exuberanță care te fermeca. Vorbea cu unul și cu altul, împărțind zâmbete în stânga și în dreapta; mă simțeam pur și simplu bine în prezența ei.

Avea 1,70 m, deci era ceva mai scundă decât mine. Ceea ce m-a captivat cel mai mult la ea a fost temperamentul, firea ei foarte deschisă – probabil pentru că eu sunt mai tăcut și introspectiv.

Prietenii comuni din Yale mă tachinau:

– Ben, ce-ai zice să-i dai o întâlnire lui Candy?

Ulterior am aflat că și prietenele ei îi spuneau cam aceleași lucruri:

– Cum ți se pare Ben? V-ați potrivi de minune.

Deși eram în anul III când am întâlnit-o, nu eram deloc pregătit pentru o relație. Cu buzunarele mele prin care bătea vântul și ideea fixă de a deveni medic – idee care presupunea ani și ani de studiu și stagii –, dragostea era ultimul lucru la care m-aș fi gândit. Ajunsesem prea departe ca să mă las distras de o aventură. Și mai era ceva. Eram atât de timid! Mai ieșeam în oraș cu grupul meu de prieteni și mai fixam din când în când câte o întâlnire, dar nu avusesem niciodată o relație sănătoasă, nici măcar în faza de proiect.

Am început școala. O vedeam din când în când pe Candy. Nici nu s-ar fi putut altfel, de vreme ce amândoi ne găseam în programul pregătitor pentru medicină.

– Bună, Candy. Cum merg cursurile?

– Fantastic, răspundea ea de obicei.

– Cu alte cuvinte, te-ai obișnuit.

– Cred că voi lua zece la toate examenele.

Auzind-o, îmi spuneam: „Fata asta trebuie să fie foarte isteață". Așa și era. Și mai surprins am fost să aflu că era violonistă în orchestra simfonică din Yale și în cadrul Societății Bach – poziție la care nu ajungea oricine. În orchestră cântau numai muzicieni de elită.

Pe măsură ce timpul trecea, aflam lucruri tot mai interesante despre Candy Rustin. Când ne întâlneam prin campus, muzica era principalul nostru subiect de discuție. Deși ne întâlneam destul de des, eram doar prieteni. Să fi fost oare atât de cufundat în cărțile mele, încât să nu-mi dau seama ce simțeam pentru talentata mea colegă sau mi-era teamă să recunosc față de mine însumi ce sentimente nutream?

Tocmai în perioada în care întrevederile mele cu Candy deveneau tot mai dese și mai lungi, biserica din New Haven, pe care o frecventam, căuta un organist. Îi vorbisem de multe ori lui Candy despre Aubrey Tompkins, dirijorul corului. După ce am început să cânt în cor, Aubrey mă lua în fiecare seară cu mașina la repetiții. Din anul II a început și colegul meu de cameră, Larry Harris, să cânte în cor. Aubrey ne invita în fiecare sâmbătă seara la el, așa că ajunseserăm să-i cunoaștem foarte bine familia. Alteori ne plimba cu mașina să ne arate locurile de interes turistic din New Haven. Era nelipsit de la operă. Mă invita de multe ori să-l însoțesc la Opera Metropolitană din New York.