Un Doctor strălucit

O rază de speranță

– Nu știu... adică, nu sunt sigur.

La mijlocul clasei a cincea era obligatorie o vizită medicală la oftalmologie.

Mă simțeam din nou un netot din creștet și până-n tălpi. Băiatul dinaintea mea citise toate rândurile de pe tăbliță, în timp ce eu mă fâstâceam deja de la al doilea rând.

– Următorul! strigă asistenta cu voce energică. Era rândul meu.

– Încearcă să citești fără să te forțezi.

Am încercat să mă concentrez, m-am zgâit și, cu mare greutate, am reușit să citesc primul rând de litere. Ca urmare a acestei „performanțe", școala îmi asigură gratuit o pereche de ochelari. Când m-am dus să mi-i prescrie, doctorul mi-a spus:

– Băiete, cu vederea ta poți fi considerat handicapat. Ai nevoie de ochelari foarte puternici.

E de presupus cam ce se întâmplase: vederea îmi slăbise treptat și nimeni nu băgase de seamă. Ziua următoare mi-am pus ochelarii și...minune! Pentru prima dată vedeam la tablă, și asta din ultima bancă. Ochelarii au fost primul pas; cu ei a început urcușul. Notele au început să crească – nu spectaculos, dar cât de cât erau o asigurare

că sunt pe drumul cel bun.

După teza de la mijlocul trimestrului, doamna Williamson m-a luat deoparte și mi-a spus:

– Benjamin, te-ai ridicat foarte mult în ultimul timp. Zâmbetul ei aprobator m-a ambiționat și mai mult. Știam că voia să mă încurajeze. Luasem un șase la matematică, ceea ce însemna un progres considerabil.

Mă simțeam excelent la gândul că luasem o notă de trecere. Îmi spuneam: „Am luat un șase la mate. Asta înseamnă că încep să-mi revin. Așadar, mai am șanse. Nu mai sunt cel mai prost din școală." Un asemenea salt după numai jumătate de trimestru – deși între șase și patru nu e prea mare diferență – era un motiv să fiu optimist. Am simțit chiar pentru prima dată că puteam s-o iau înaintea câtorva din clasă.

Mama nu era însă mulțumită de ținta pe care mi-o pusesem. O considera mult prea modestă.

– Ia uite, progresezi. Foarte bine! Sunt mândră de tine. La urma urmei, de ce n-ai lua o notă bună? Doar ești un băiat isteț!

Cu toate că eu eram până peste poate de fericit, mama nu era prea încântată. Nota de la teză și încurajarea doamnei Williamson erau un motiv în plus ca să-mi repete:

– Nu trebuie să te mulțumești cu simplul fapt că ai trecut. Tu ești mult mai capabil și poți lua nu șase, ci zece!

– Mami, dar gândește-te că am trecut, mă smiorcăi eu, dezamăgit că nu-mi aprecia meritul atât cât ar fi trebuit.

– Bine, bine, ai început să te îndrepți, e adevărat, dar acum trebuie să mergi mai departe.

– Voi încerca, am spus eu nu prea hotărât. Fac tot ce pot.

– Trebuie. Te ajut și eu.

Ochii îi scăpărară scurt. Ar fi trebuit să-mi dau seama că avea deja ceva în minte, pentru că nu se mulțumea să spună doar: „Trebuie să fii mai bun", ci avea să-mi și arate în ce fel. Metoda ei s-a dovedit a fi al doilea mobil.

Până la tezele de la jumătatea anului, mama s-a abținut să-și mai spună părerea despre notele mele. Fusese sigură că notele de la școala din Boston reflectau un progres, dar după ce a văzut cât de mult lăsa de dorit educația noastră pentru pretențiile școlii din Detroit, nu ne mai slăbea nici o clipă.