Când e vorba să-ți alegi un colegiu

21 3 0
                                    

Priveam pierdut la bancnota de 10 dolari de pe masă, ca și când aș fi așteptat ca ea să îmi ușureze alegerea. Voiam să merg la sigur. Analizasem problema din toate unghiurile, mă rugasem, dar nu mă puteam hotărî nicidecum.

Era nostim într-un fel. Primisem oferte de la aproape toate colegiile celebre, dar, pentru că trebuia să plătesc o taxă de 10 dolari la înscriere, nu puteam trimite formulare decât la unul singur. Mai târziu, mi-am dat seama că aș fi putut împrumuta foarte simplu bani să mă înscriu la mai multe colegii sau le-aș fi putut explica celor de-acolo situația și m-ar fi primit și fără cei 10 dolari. Pe atunci însă gândeam altfel. Probabil că era spiritul acela de independență inoculat de mama, care refuza să depindă de mărinimia altora doar pentru a fi admis la facultate.

Universitatea din Michigan recruta mulți negri și se remarca atât prin merite academice, cât și sportive. În plus, îi scutea de taxe pe locuitorii statului. Era însă prea aproape. Eu voiam să plec cât mai departe. Știam că puteam intra la orice facultate, dar nu mă puteam hotărî. La bacalaureat aveam note bune, luasem premiul III și, pe deasupra, toate facultățile căutau negri. După ce terminam la colegiu introducerea în studiul medicinei ca materie de bază și psihologia secundar, eram numai bun de medicină.

Mult timp nu m-am putut împăca cu gândul că terminasem liceul cu premiul III. Trebuie să fie un defect de caracter, pentru că în această privință n-am reușit să mă schimb. Nu că aș fi ținut neapărat să fiu primul, dar în cazul acesta chiar s-ar fi putut. Dacă nu m-aș fi lăsat influențat de ceilalți, în graba mea de a le câștiga favoarea, aș fi terminat liceul cu premiul I. Acum știam cel puțin de ce trebuia să mă feresc la colegiu. Voiam să fiu cel mai bun student.

Trecuseră deja câteva săptămâni și încă nu mă puteam hotărî. Pe la începutul verii, lista mea se redusese la două nume: Harvard și Yale. Ambele erau colegii de elită, ceea ce făcea ca alegerea să fie și mai grea.

Poate părea ciudat, dar ceea ce m-a determinat să fac alegerea definitivă a fost o emisiune de la televizor. Într-o seară de duminică, studenții de la Yale i-au învins pe cei din Harvard, la „College Bowl", cu un scor de 510 la 35. Din momentul acela n-am mai stat pe gânduri. „Voi merge la Yale!", mi-am zis.

Peste o lună eram admis și aveam în buzunar o bursă care îmi acoperea 90% din costuri. Vestea ar fi trebuit să mă umple de bucurie, în schimb eu am primit-o cu mult calm și nu fără o oarecare aroganță (Doar reușisem tot ce-mi propusesem!).

Căminele studențești din campus erau un vis. Din sufrageria cu șemineu și rafturi pentru cărți, zidite în perete, intrai în dormitoarele care dădeau căminului un aer tihnit. Fiecare apartament era ocupat de doi sau patru studenți.

Colindam campusul, admirând clădirile gotice și zidurile acoperite cu iederă. „Reduta" mă aștepta s-o cuceresc. Și de ce nu? Cu inteligența mea...

După o săptămână însă nu mai eram la fel de convins de superioritatea mea intelectuală. Aici toți erau inteligenți, talentați, receptivi, la modul superlativ. Yale era o adevărată provocare; lucram și învățam alături de zeci de studenți eminenți și nu mai eram ceva deosebit. Toți cei alături de care învățam erau la fel, dacă nu și mai buni. Părea că timpul meu de glorie apusese.

Într-o zi, în timp ce stăteam la masă cu câțiva colegi, am ajuns, din vorbă în vorbă, la notele de la bacalaureat:

– Eu am suflat testul cu peste 1.500 de puncte, începu unul.

– Nu-i rău, se amestecă altul.

– Dar tu câte ai făcut? se oțărî primul.

– A, în total 1.540 sau 1.550, nu mai știu exact.

Un Doctor strălucitWhere stories live. Discover now