La opt ani

63 4 0
                                    


– Șobolaaaaniiii! am țipat cât mă ținea gura. Curtis, hai repede! Uite unul acolo!

Și am arătat cu oroare înspre niște tufe din spatele blocului.

– Uite ce mari sunt! am adăugat eu îngrozit. Mai ceva ca o pisică!

– Hai, lasă, că nu sunt chiar așa de mari, zise Curtis care încerca să pară mai matur și mai echilibrat, dar oricum trebuie să recunosc că arată oribil.

Fiind crescuți în Detroit, nu eram absolut deloc pregătiți pentru viața într-un apartament bostonez. Prin camere, gândacii mărțăluiau nestingheriți și era imposibil să scapi de ei. Obsesia mea erau însă șobolanii care mișunau peste tot: prin spatele blocurilor, prin tufe sau prin grămezile de gunoi. Iarna, se strecurau până în subsolul blocului.

– Eu nu cobor acolo singur pentru nimic în lume, țipam de fiecare dată.

Îmi treceau fiori pe șira spinării numai când mă gândeam. Câteodată, vedeai șerpi ieșind de prin tufe și încolăcindu-se

de-a lungul potecilor. Mi-aduc aminte că odată un șarpe uriaș s-a furișat în pivnița blocului și cineva l-a omorât. Zile la rând, șerpii au fost singurul subiect de discuție pentru noi, copiii.

– Cică un șarpe a intrat acum un an într-un bloc și a omorât patru copii, povestea unul.

– Te sugrumă și-apoi te înghite, se precipita altul.

– Da' de unde! râdea primul. Te mușcă sau te-nțeapă și gata, s-a zis cu tine.

Urmau și alte povești cu șerpi ucigași. Bineînțeles că nu le credeam, dar prin simplul fapt că le ascultam, eram speriat și obsedat tot timpul să nu calc pe vreun șarpe.

Noi, copiii, eram mai toată ziua pe-afară, așa că ne-am obișnuit repede cu imaginea sticlei sparte, a gunoiului, a caselor dărăpănate și a mașinii poliției făcând raiduri prin cartier. După câteva săptămâni, totul ni se părea cât se poate de firesc. Nici unul dintre noi n-a spus vreodată ceva de genul: „Un om normal nu trăiește în asemenea condiții". Cred că spiritul de unitate din familia noastră, întărit de unchiul William și de mătușa Jean, m-a împiedicat să mă preocup prea mult de nivelul de trai din Boston.

Mama lucra mereu. Neobosită, ca de obicei. Rareori se întâmpla să aibă câteva clipe libere pentru noi, dar clipele acelea răscumpărau tot restul. Începuse să lucreze pe la familii mai înstărite, îngrijind copii sau făcând menajul.

– Pari obosită, i-am spus într-o seară.

Se întorsese târziu de la lucru, era întuneric, iar cei la care lucrase fuseseră zgârciți la plată. Se rezemă de spătarul scaunului, în holul strâmt.

– Mersi de compliment! spuse încet, în timp ce își scotea pantofii. Zâmbetul ei mă îngrijoră.

– Ce v-a predat azi la școală? adăugă cu voce la fel de înceată. Indiferent cât de obosită ar fi fost, nu uita să ne întrebe de școală,

asta dacă eram încă treji când se întorcea de la lucru. Grija aceasta pentru educația noastră mi-a lăsat impresia că școala era pentru ea ceva deosebit de important.

Aveam opt ani când ne-am mutat în Boston, dar eram mult mai matur decât alți copii de vârsta mea. Odată m-am surprins spunându-mi: „Ce mai viață la opt ani! N-ai nici o grijă, toți se ocupă de tine, nu trebuie decât să te joci și să te zbengui cât ai chef", pentru ca apoi tot eu să continui: „Ei, dar nici asta n-o să țină la infinit... Să mă distrez cât mai pot!"

Un Doctor strălucitWhere stories live. Discover now