Un Doctor strălucit

„Cu bine, tăticule!"

– Tata n-o să mai stea cu noi.

– De ce? am întrebat din nou printre suspine.

Nu puteam suporta acea hotărâre din cuvintele mamei.

– Eu îl iubesc pe tati, am adăugat printre hohote de plâns.

– Și el te iubește, Bennie..., dar, vezi tu, trebuie să plece...

Trebuie să plece de tot.

– Dar de ce? De ce trebuie? Eu vreau să stea cu noi.

– Mă tem că nu prea are de ales.

– Eu sunt de vină, nu-i așa? Eu l-am supărat.

– Nu, Bennie, nu-i asta. Tata te iubește.

Am izbucnit în plâns.

– Atunci fă-l să se întoarcă!

– Nu pot! Nu mai pot face nimic!

Mă strânse la piept cu brațele ei puternice, încercând să mă liniștească. Suspinele îmi trecură încet, încet și lacrimile mi se uscară pe obraji, dar imediat ce-și slăbi îmbrățișarea, întrebările năvăliră mai supărătoare ca înainte.

– Tatăl tău a...

Se opri. Chiar așa copil cum eram, mi-am dat seama că își căuta cuvintele ca să-mi explice ceva ce eu de fapt nu voiam să înțeleg.

– Bennie, tatăl tău a făcut ceva rău. Ceva foarte, foarte rău...

Mi-am șters ochii cu dosul palmelor.

– Atunci spune-i că-l ierți, numai să nu plece!

– Nu e vorba numai de iertare, Bennie...

– Dar eu vreau să stea aici cu noi, să fim toți împreună: voi doi, Curtis și cu mine...

Mama încercă încă o dată să-mi explice de ce trebuia să plece tata, dar la opt ani, cât aveam eu pe atunci, explicațiile ei mă lăsară rece. Nici în ziua de azi n-aș putea spune în ce măsură am înțeles ce se petrecea. Cert e că și ceea ce înțelegeam, refuzam să accept. Parcă s-a rupt ceva în mine când am auzit-o pe mama spunând că tata nu se va mai întoarce niciodată. Îl iubeam așa de mult!

Se purta foarte atent cu noi. E drept că era mai mult plecat, dar când stătea acasă mă lua în brațe și se juca cu mine cât voiam...

Multă răbdare trebuie să fi avut! Cel mai mult îmi plăcea să mă joc cu venele de pe dosul palmelor lui mari. Le apăsam și așteptam să văd cum se îngroașă. „Uite, iar au apărut!" Râdeam, căznindu-mă cu toată puterea mâinilor mele de copil să-i țin venele apăsate. El stătea liniștit și mă lăsa să mă joc cât voiam. Nu spunea nimic, numai câteodată mă tachina spunându-mi: „Mușchi de broscuță!" Apăsam atunci și mai înverșunat, dar, nereușind s-o scot la capăt, de la o vreme mă plictiseam și-mi căutam altă ocupație.

Deși mama îmi spusese că ar fi făcut „ceva rău", nu mă puteam împăca deloc cu ideea că tata era „rău". Se purta întotdeauna frumos cu mine și cu fratele meu, Curtis. Ne făcea cadouri fără vreun motiv special. Spunea doar: „M-am gândit că ți-ar face plăcere", și o licărire fugară îi lumina ochii negri.

Seara, când se apropia ora să vină de la lucru, nu-i mai dădeam pace mamei și mă uitam nerăbdător la ceas. Alergam afară și stăteam privind până îl vedeam venind pe străduță. „Taaatiii!", țipam fugindu-i în întâmpinare. Mă lua pe sus până în casă.

Când a plecat el, s-a terminat cu toate. Pentru sufletul meu de copil, viitorul părea o întindere fără margini și fără speranță. Nu puteam concepe viața fără tata și nu știam, nici eu, nici Curtis, care avea 10 ani, dacă aveam să-l mai vedem vreodată.