Un Doctor strălucit

În largul meu

Văzând că mă îndreptam în direcția ei, asistenta își ridică plictisită privirea și mă întrebă absentă, oprindu-se un moment din scris:

– Pentru cine ai venit?

Din tonul vocii am înțeles că mă lua drept unul dintre brancardieri. Purtam halatul verde care nu-mi trăda ocupația.

– N-am venit să ridic pe nimeni.

Am privit-o zâmbind. Mi-am dat seama că singurii negri pe care îi văzuse pe secție fuseseră brancardierii.

– Sunt noul intern.

– Noul intern?! Dar nu puteți... vreau să spun că... adică..., se bâlbâi într-o încercare nereușită de a se scuza.

– Nu face nimic, i-am spus, încercând s-o scot din încurcătură, mai ales că eram obișnuit cu astfel de situații. Sunt nou aici așa că n-aveați de unde ști cine sunt.

La prima vizită pe secția de terapie intensivă eram îmbrăcat în halatul alb, „halatul de maimuță" cum îi spuneam noi, internii. N-am intrat bine și am și auzit o asistentă strigându-mă:

– Ai venit pentru domnul Jordan?

– Nu, îmi pare rău.

– Sigur? întrebă ea încrețindu-și fruntea. Numai el era programat pentru respirație artificială.

Între timp, mă apropiasem destul de mult încât să-mi poată citi numele de pe ecuson sub care scria „intern".

– Oh, îmi pare rău, spuse ea vizibil afectată de gafă.

Cred și eu că îi părea. Mi-ar fi plăcut să îi spun ceva de genul: „Nu face nimic, doamnă. Toate reacțiile noastre se bazează pe experiența trecută Dacă n-ați mai întâlnit nici un intern negru până acum, nu e de mirare că m-ați luat drept asistent, pentru că asistenții sunt singurii negri pe care i-ai văzut în halat alb." Am zâmbit și am plecat mai departe.

Era desigur inevitabil ca unii pacienți albi să refuze să fie tratați de un medic negru. O doamnă îi spunea odată doctorului Long:

– Îmi pare rău, dar eu nu vreau să fiu tratată de un negru. Dr. Long avea un răspuns pregătit în astfel de situații, pe care îl

dădea pe un ton calm și categoric:

– Vedeți ușa? Puteți s-o folosiți liniștită. Iar dacă vă răzgândiți, dr. Carson vă stă la dispoziție.

N-am aflat decât mult mai târziu de incidentele acestea, povestite de dr. Long. Ținea cu înverșunare la punctul lui de vedere, respingând orice prejudecată, când era vorba de culoarea pielii sau de apartenența etnică. Simțeam însă ostilitatea unor pacienți. (Trebuia să fi fost orb să nu observi!). Felul în care se purtau și răceala lor spuneau atât de mult, încât nu mai era nevoie de cuvinte. Găseam însă de fiecare dată puterea necesară să-mi spun că părerea unora ca aceștia nu însemna părerea tuturor.

Ori de câte ori vreun pacient începea să obiecteze, dr. Long îl amenința cu externarea. Din câte știu, nici un pacient n-a părăsit vreodată clinica.

Ca să fiu sincer, trebuie să spun că acest amănunt nu mă prea afecta. De câte ori mă izbeam de astfel de prejudecăți, auzeam parcă vocea mamei spunându-mi:

– Unii oameni sunt ignoranți. Trebuie educați.

Cea mai grea răspundere pe care o simțeam și atunci și în anii de mai târziu a fost aceea de a le oferi adolescenților de culoare un exemplu. Tinerii aceștia trebuiau să-și dea seama că singura cale de a ieși din starea lor deplorabilă este să-și exploateze talentele cu care au fost dotați, să nu aștepte ca alții să le rezolve problemele. Nu știam dacă voi realiza ceva în viață, dar voiam să le demonstrez că se poate ajunge departe, chiar dacă ești dezavantajat social. Eu nu sunt cu nimic mai bun decât majoritatea tinerilor de culoare din ziua de azi.