MALIK.

TWENTY - SIX

Tu chiar credeai că el o să fie vreodata împreuna cu tine? uită-te la tine, ești o copilă, o naivă!

Mă ceartă vocea din capul meu și eu ezit să-i răspund, avea dreptate.

Cine ești tu și cine e el? el e cunoscut în tot orașul, e unul dintre cei mai populari și conduce cele mai scumpe motociclete.

Continuă în ciuda mea și eu îmi trag perna peste cap.

Tu ești doar o tocilară care și-a pierdut jumătate din cei 17 ani citind cărți, fiind copilul exemplu.

– Dar cu Malik am avut curajul să ies la suprafață și să nu mai fiu cine vor părinții mei să fiu, am avut curajul să aleg pentru mine.

Vorbesc cu voce tare și vocea din capul meu mă aprobă, aproape că mă aplaudă.

Și în seara asta nu doar că l-ai pierdut pe el, te-ai pierdut și pe tine; cea care deveneai când erai cu el.

– El m-a rănit suficient de mult ca să pierd partea aceea din mine.

Mă întorc pe-o parte.

Și acum, ce? o să citești din nou cărți și o să te închizi în casă?

Continuă vocea din capul meu să-mi țină morală.

– Da, chiar asta am să fac. Alte întrebări?

N-ai decât să rămâi la a fi o tocilară îngâmfată și plictisitoare!

Prefer să nu-i mai răspund, trebuia să găsesc o modalitate să-mi astup cumva vocea minții.

Eram atât de derutată, voiam să deschid cartea, dar membrele mele se opuneau. Îmi era frică să citesc alt fragment sau citat din carte, îmi era frică fiindcă știam că îl găsesc pe Malik în filele acelei cărți.

Rând cu rând, pagină cu pagină, literă cu literă în cartea aceea era Malik.

A 2-a zi de dimineață;

M-am trezit cu ochii injectați și cu cearcăne largi și negre sub ochi, era de așteptat după o noapte dormită pe jumătate. Carte era în brațele mele, am dat să mă trezesc, dar din paginile cărții a căzut desenul lui Malik.

L-am despachetat și mi-am trecut degetele peste semnătura lui, toată durerea pe care o uitasem în somn, a revenit.

Am inspirat aerul greu și am împachetat desenul grăbit și mototolit, l-am băgat pe mijlocul cărții și am trântit ambele părți ale cărții ca să se închidă.

Dar ce vină avea cartea? el era un nesuferit, un nenorocit care demult își pierduse sentimentele, era inuman.

Mi-am prins părul într-un coc pe creștetul capului și câteva fire de păr îmi ieșeau rebele, tricoul meu roșu scurt și teneșii mei cu dungă albă se asortau grozav în combinație cu blugii mei înalți cu mici tăieturi în genunchi.

Am ales un machiaj simplu de zi care să-mi acopere cearcănele, parfumul la care lucram în sfârșit era finalizat și mi-am împrospătat gâtul cu câteva bufuri.

Era din levănțică și frunze de caise asociate cu codițe de cireșe, era atât de proaspăt și de sezon. Lucrasem mult la el și era o mică fericire că l-am realizat.

Am coborât jos și părinții mei încă împachetatau diverse pentru plecare, Jo aranja masa și eu mi-am așezat rucsacul pe unul dintre scaunele libere.

– Stai, mamă. Te ajut eu.

Mă ofer s-o ajut pe mama să îndese niște haine într-un bagaj mic.