MALIK.

SEVEN.

Nu îmi dădeam seama la ce mă supun în mod conștient singură, nu aveam nici măcar permis de conducere, era o nebunie totală ce urma să fac, ci totul din ambiție. Voiam să-l strivesc, să își amintească de mine și să simtă durere, dar nu știu care dintre noi o să sufere mai mult.

Avea un caracter compus dintr-un scut care îi ascundea adevărata personalitate, în spatele acelui scut stătea el cel real, cel care simte, cel care încearcă din răsputeri să iasă la suprafață.

Fratele meu s-a uitat lung la mine după care a râs într-un mod disperat, privirea lui arăta că a ajuns la echilibrul dintre răbdare și disperare.

– Nu, nu o să faci nimic de genul acesta. Acum du-te acasă și fă-i ce faci tu de obicei, altfel o să îmi distrugi nervii.

A spus Jo încercând cât mai mult să rămână într-o stare liniștită.

– O să-l distrug.

Am spus simțindu-mi obrajii cum se încălzesc și lacrimile cum se adună în colțul ochilor.

Fratele meu era doar o limită pe care aveam de gând s-o încalc, o să-mi plătească toată umilința suportată, o să mă simtă ca sarea pe cele mai profunde și adânci răni.

Mi-am luat rucsacul și m-am direcționat către ieșire din spital, fratele meu rămăsese cu fața întoarsă către geam înainte ca eu să plec. Îi era greu să mă privească și mai greu îi era să poată înțelege ce simt, nu puteam să-l judec, avea dreptate să mă trateze în felul ăsta. Era clar că el nu m-ar învăța să conduc, dar prietenul său, Jonathan sigur ar fi încercat măcar.

Am ajuns acasă și mi-am aruncat cheile pe masă, ziua asta mă obosise, mintal eram extenuată și simțeam nevoia unui duș cald. M-am dus în baie după ce am urcat la etaj și m-am băgat sub apa caldă care îmi gâdila pielea, îmi deschidea polipii și îmi desmorța mușchii. În timp ce stăteam sub duș din cameră se auzea o melodie acustică, liniștită, din geamul ascuns în perete venea mirosul trandafirilor din grădină și gelul meu de duș cu aromă de levănțică îmi năvălise nările.

Oglinda se aburise de la temperatura apei și mi-am înfășurat părul într-un prosop, am șters cu dosul palmei aburul rece de pe oglindă și mi-am privit reflexia, de fiecare dată când clipeam îl vedeam pe Malik, de fiecare dată când respiram simțeam un gol în piept, o lipsă, o nevoie. Pentru mine era destul de confuz să simt asta, erau niște stări pe care în mod clar nu mi le puteam explica.

În minte era doar el; cuvintele sale, ochii săi verzi, apropierea dintre buzele noastre mă făcea să simt o căldură care se transforma într-un fior rece pe șira spinăriii. Am inspirat adânc, respirația mi se tăiase de la jumătate, bătăile inimii urcau în gât și pupilele mi se măriseră.

M-am șters pe față cu prosopul și am preferat să cred că e doar o iluzie, mi-am pieptănat părul și mi-am șters urmele de rimel de dedesubtul ochilor. Trebuia să mă întorc la spital, mă gândisem între timp să gătesc ceva pentru Jo. Am coborât la parter și aud telefonul fix sunând, am coborât ultimile trepte în grabă ajungând la telefon și ridicându-l, erau ai noștrii care sunaseră să vadă ce facem.

– Saia? tu ești scumpo?

A spus mama liniștindu-mă la auzul vocii ei.

– D-da, eu sunt mamă.

Spun pe un ton ușor bâlbâit dându-mi seama că o să întrebe de Jo.

– Voiam să vă anunțăm că eu și tatăl vostru o să mai stăm o perioadă la unchiul vostru, nu se simte bine și are nevoie de noi.