Keeping Secrets

Capitolul 12

DIN PERSPECTIVA LUI CHRISTINE

Deshidratarea cauzează moarte. Iar eu nu vreau sa mor; cel puțin nu din cauza asta. Așadar mă trezesc încercată de dureri acute de gât, cât și de spate din cauza poziției inconfortabile în care am ațipit.

Cu ochii mijiți încerc să disting un anumit obiect de pe noptiera de lângă pat, dorindu-mi ca acela să fie un pahar cu apă. N-am noroc. Așa că fără alte comentarii, exceptând un oftat întregit de un eyeroll de zile mari, mă ridic din pat.
Fac câteva rotiri de cap până ajung la ușă, cu gândul de a mă dezmetici puțin, iar apoi cobor scările, relativ sceptică. De la baza scărilor îmi ia aproximativ un minut până la bucătărie, în mod normal, dar eu pare-se că voi face două sau mai mult, pentru că...

E liniște. Asta îmi întrerupe acțiunile
și aproape și bătăile inimii. Mă uit în jur și văd liniște. Atât. Asta până când un fior acut, ca de soprană, mă frapează de-a-ntregul. Stările mele denotă o bipolaritate sentimentală care ma obosește, de la cald la rece, de la calm la agitat și de la acut la grav. Încerc să mă liniștesc de una singură, frecându-mi brațele ca să mă încălzesc totodată.
Ignor sunetele de la ușa care erau pe cale să-mi alunge setea, și ajung așadar la destinația finală. Iau apa rece de la frigider și, ca o rebelă, beau apă direct din sticlă, existența paharului fiind nesemnificativă pentru mine. Durerea de gât se intensifică odată ce lichidul îmi traversează esofagul, înghețându-mi organele începând cu creierul. Totuși, abia acum reușesc să mă trezesc în adevăratul sens al cuvântului.
Îmi arunc privirea pe ceasul de pe perete care indica nu mai mult de ora 9 dimineața, ceea ce in mintea mea nu apucă să ia un contur exact, căci sunetele de pe veranda casei se aud iarăși.
Îmi iau inima în dinți, ținând cont că mă aflu in inima pădurii, și mă îndrept spre ușă, înarmată, din instinct, cu o sticlă găsită la întamplare pe masa din bucatărie.

Și trăgându-mi hainele subțiri mai bine pe mine, deschid ușa rapid. Sau măcar încerc căci îmi pocnește încheietura de la acțiunea bruscă. De data asta descui ușa și mai încerc o data, puțin descurajată. Reușesc de data asta și fac un pas mare pe veranda udă ca spre Rai. Aerul rece de afară îmi detensionează mușchii și îmi relaxează mintea, dar odată inspirat gâtul meu îmi amintește că am fost nedreaptă cu el. Deci mi se taie elanul dar macar acum sunt împăcată că sunt singură in mijlocul pustietății. Oricât de sinistru ar suna asta. Arunc așadar sticla ca la țintă într-un container pe care-l nimeresc exact, mă întorc pe călcâie și intru în casă.

Atenția îmi e captată de niște urme inconfundabile lăsate pe podeaua cândva curată și încep să mă întreb când și cum a reușit impostorul să intre pe la spatele meu, fără să-mi dau seama. Dar știindu-l mârșav din fire, las surprinderea deoparte și urmăresc
amprentele de noroi. Normal că duc spre bucătărie. Inima mi se topește de milă și duioșie când ochii mari și verzi mă privesc, urmând ca distinctiva onomatopee să răsune in linistea ce pusese stăpânire pe încăpere.

-Iți e foame, pisoiaș dragălaș?, îi spun apropiindu-mă să-l mângâi. O să-ți dau ceva de prin frigider iar apoi ești programat la o baie, obligat - forțat, să știi!, îl informez. Se uita la mine, pare că a înțeles.

Găsesc o aripioară de pui prin frigider pe care i-o pun numaidecât pe o farfurioară, și o pun la distanță de el ca să nu-l sperii.
Mă asigur că prinde încredere și merg înspre baie. O bucată de hârtie de pe masa de cafea din sufragerie îmi atrage atenția și neștiind pentru cine e, mă încumet să o citesc. Ce să vezi, nu am încălcat intimitatea nimănui, era pentru mine. De la Evva. Îmi spunea că a plecat în zori la
hergheliile de cai, aparent avea loc o naștere și trebuia să fie prezentă. "P.S. Mă întorc cât de repede pot, dacă ai nevoie de ceva anunță-l pe Adam.", spunea în deznodământ. Adică eu nu eram singură în tot timpul ăsta?