Keeping Secrets

Capitolul 9

Cad.

Cad din mrejele somnului deschizându-mi ochii lent, începând astfel să privesc natura întunecată de afară, ce se derulează mult prea repede în fața ochilor mei. Tâmpla dreaptă îmi e amorțită din cauza presiunii depuse în timpul somnului, şi de asemenea înghețată din cauza geamului rece.
Îmi desprind uşor capul de sticla ce mi-a servit pe post de pernă şi îmi las capul pe spate. Mare greşeală. Durerile acute par să-mi străpungă craniul la propriu ca nişte săbii tăioase în repetate rânduri. Scâncesc din dinți, sunetul senzației de disconfort ieşind printre ei, moment în care îmi îndrept palma spre locul afectat. O frână bruscă mă face să-mi pierd inerția şi să lovesc frontal un obiect rigid, acțiune ce face numai să-mi multiplice senzația de durere şi să mă amețească.
Starea de leşin vrea să mă cuprindă ca o gaură neagră, dar opun rezistență adâncindu-mi palmele în materialul dur al locului confortabil pe care mă aflu.
Îmi las capul să cadă în jos, inspirând adânc aer în piept, forțându-mă să devin stăpână pe situație, moment în care observ un detaliu ce-mi dă fiori, ridicându-mi şi anumite semne de întrebare.
Hainele mele. Problema era că nu erau ale mele. Le-am recunoscut rapid a fi haine bărbăteşti, atât tricoul cât şi pantalonii de trening. Îmi ridic capul într-o fracțiune de secundă, moment în care involuntar reflexul îmi spune să-mi ridic mâinile în semn de predare, dar creierul meu doar pune cap la cap cele întâmplate.
Nunta, David, dansul în doi, rozul pal, sărutul şi nu în ultimul rând, scena cu Andrew de afară. Acelaşi individ ce acum ține un pistol îndreptat spre mine.

-Dacă țipi sau încerci să mişti măcar un deget, apăs pe trăgaci!, mă amenință pe un ton dulce şi pițigăiat de parcă ar vorbi cu un copil.

Toată situația nu face decât să mă bulverseze mai mult decât eram deja din cauza loviturii la cap, pe care acum îmi amintesc de unde o am. O scurta reanaliză îmi arată că nu pot lua aşa uşor arma din mâinile sale pentru ca sunt pe bancheta din spate totuşi, unde orice mişcare mi-ar putea rămâne ultima.

-Du-te dracu', scârbă!, îi scuip cuvintele cu ură.

-Oh, ține-ți gurița aia dulce închisă, iubito, mă flatezi.

-Ce dracului vrei de la mine?!

-Să taci. Un răspuns mulțumitor?

-Animal nenorocit!, spun încercând să deschid portiera maşinii. Dar habar nu am ce era în mintea mea. Maşina era închisă.

-Nu mai forța mânerul, că nu e ca şi cum ar fi maşina ta. Sau a lui David, spuse băgând cheile în contact şi pornind-o. Ar fi trebuit să-i fi văzut fața când a aflat.

David. Uitasem complet de el. Habar nu am ce crede acum despre mine, despre ce mi s-a întamplat, despre noi. Asta dacă mai poate fi vorba de un noi. Durerea fizică pare să se amelioreze atunci când cea sufletească mă invadează pe nepregătite. Curând obrajii mi se umezesc şi gândurile mă fac să suspin din ce în ce mai des. Mă simt efectiv distrusă, sfâşiată, pierdută şi fără nicio speranță în fața destinului, în fața momentului în care m-a adus. Neputincioasă, mă fac ghemotoc pe banchetă şi-mi sprijin fruntea de ghenunchii aduşi la piept, plângând şi contemplând în taină. Nu ştiu la ce să mă mai aştept de acum înainte, îmi e frică de faptul că astea-mi vor fi ultimele clipe, sau dacă nu, sigur viața petrecută cu Andrew mă va împinge spre moarte cu paşi repezi. Dar deja îmi fac speranțe. Nici măcar nu ştiu sigur dacă vrea să mă țină în viață. Traficul de organe încă există iar lumea e mereu disperată după bani.

Toate filmele viitorului meu îmi sunt ştirbite de către sunetele plăpânde ce uşor, uşor se aud în maşină. O melodie lină ce-mi mângâie firav auzul şi-mi sfârtecă inima încet, chinuitor. Melodia pe care fusesem invitată la dans, sărutată şi cucerită pe deplin în seara aceasta. Inopinant, inevitabil şi ireversibil hohotele de plans apar deodată cu refrenul şi chipul mi-e brăzdat de suferință. Urletele de neoprit atrag atenția şoferului ce opreşte radioul şi reduce viteza autoturismului, arătându-mi un gram de "milă".