Vicontele Verenței Pierdute, Volumul I, Lumina lui Trodheim

VVP I - Capitolul IV - Bun venit în Menuit (partea 2)

Şi merseră ore în şir, de îi luară durerile de picioare. La un moment dat Iustinian crezu că o luaseră pe o cale greşită, doarece nici după prânz nu se ivi vreun sat în calea lor. Numai lanuri de grâu, cât se vedea cu ochii.

De abia la apusul soarelui ajunse cu Titirez în satul Dealul-Lung. Se interesă de Caleştile Ecspres, însă ultima deja plecase din sat iar următoarea venea la răsăritul soarelui. Copilul luă o camera la han şi adormi imediat ce ajunse în pat. De oboseală, dormi dus şi mult prea mult. Când se trezise, iar plecase Caleaşca Ecspres fără el. Vorbind cu lumea, înţelese că mai putea prinde una peste zece ore într-un sat învecinat, Cărările-Iepurelui. Convins repede că satul "învecinat" era la multe ore depărtare, o luă din nou la drum. Spre exasperarea sa, trecu deja prin cinci sate până la amiază, însă niciunul nu avea denumirea legată de cărări sau de iepuri.

În ultimul sat îi surâse norocul, întâlnind un grup de studenţi de la NembroVel, cetatea de Magi. Aceştia fură bucuroşi să-l ia cu trăsura lor până la Cărările-Iepurelui. Călătorind cu ei, băiatul îşi făcu o impresie despre viaţa la o unitate Vel. Toţi se purtau ca fraţii iar unul dintre ei chiar îl invită să studieze la NembroVel în locul cetăţii din munţi. Iustinian refuză politicos invitaţia, spunându-le că avea prieteni la SanteVel. Îl numi pe Nabadov, la al cărui nume tresăriră câţiva Magi. Le mulţumi când ajunse la Cărările-Iepurelui şi le promise că dacă nu avea să îi placă la SanteVel va încerca şi NembroVelul.

Ca să fie sigur că nu avea să piardă urmatoarea Caleaşcă Ecspres, Iustinian se trânti pe pământ în staţie şi aşteptă trei ore în şir fără să se mişte. Când aceasta ajunse în sfârşit, Iustinian sări înăuntru repede ca să prindă loc. Plăti birjarului un galben, fiind uşurat că nu trebuia să dea nimic pentru Titirez, pe care îl ţinu în braţe tot timpul. Până la destinaţie băiatul dormi ca iepurele, bazându-se şi pe căţel, ca nu cumva cineva să-i umble în traista din spate.

Ajunsera la Lilieci-sub-Munte dimineaţa. Acolo se simţea şi ziua frigul muntelui, deşi erau în toiul verii. Iustinian îşi strânse pelerina la corp, dârdâind. Umblă prin sat dorind să întrebe pe cineva de alte modalităţi de a ajunge la SanteVel. Se abţinu însă, deoarece nu văzu pe nimeni pritenos. Ba mai mult, observă cum mulţi îi ochiră traista cu nişte ochi vicleni. Valeriu îl povăţuise să nu aibă încredere în oamenii din munţi. Copilul strânse geanta temător la piept şi intră într-un bazar, ascunzându-se de doi inşi care îl urmăriră dintr-un capăt al altul al uliţei. Atunci îşi aminti de pilda preotului şi hotărî să iscocească nişte minciuni în interesul său.

-Bună ziua, zise puştiul vânzătorului. Vreau trei pâini şi o sticlă de pălincă pentru unchii mei. Vor să mai alunge frigul, ridică el vocea, având grijă să fie auzit de toţi.

Copilul ieşi repede din magazin şi se duse la o duşumeaua ca să îşi umple plosca. Studie harta de la unchiul său. Mai avea mult de mers până la SanteVel şi se părea că trebuia să o ia singur la drum, având grijă să nu dea peste oameni periculoşi.

-Măi, piticanie, eşti singur? îl întrebă un ştirb gras care mirosea a staul de vaci.

-Nu, îmi aştept unchii să termine de băut. Sper numai să nu-mi dea din nou mie să le car săbiile şi buzduganele...

Minciuna funcţionă. Bărbatul plecă dezamăgit, uitându-se urât înapoi.

-Of, Titi. Trebuie să plecăm cât mai repede.

Lângă duşumea opriră câţiva negustori să îşi adăpeze caii. Aveau căruţe pline cu marfă şi erau însoţiţi de doi dulăi. Din spusele lor copilul înţelese că se îndreptau spre munţi. Profitând de faptul ca aceştia o luau în aceeaşi direcţie, Iustinian îi urmă, mergând în spatele căruţelor şi făcându-i astfel pe alţii să creadă că era parte din grupul lor.