Vicontele Verenței Pierdute, Volumul I, Lumina lui Trodheim

VVP I - Capitolul I - Luminiţa de la malul mării (partea 2)

A doua zi Iustinian se sculă înainte de ivirea zorilor, fiind trezit de lătratul lui Ciobanu. Copilul se ridică mofturos din pat să-i deschidă uşa. Îşi şterse puchinii căscând, apoi se încălţă cu nişte opinci cârpit şi, luându-şi praştia adorată ieşi afară.

Se crăpa de ziuă. Răsăritul era magnific, soarele parcă ieşind din mare.

Boromir era deja echipat şi şedea pe bancă, strunindu-şi arcul. După ce fu gata îi dădu copilul o tolbă cu săgeţi, pe care acestălalt şi-o puse după gât. Bătrânul luă o gură mare de aer proaspăt şi anunţă startul vânătorii.

O luară la drum, Ciobanu păşind ţanţos în faţa lor. În scurt timp ieşiră din litoral, mergând pe o potecă. Ajunşi la o răscruce de drumuri, ghidându-se după un indicator rablăgit, o luară spre Pădurea Emlaţilor.

Copilului îi plăcea să meargă în drumeţii, în special în pădure, unde era la adăpost de căldura soarelui arzător. Asculta cu drag povestirile unchiului său, de care nu se plictisea niciodată deoarece în fiecare dintre ele erau menţionate creaturile sale preferate, dragonii.

În curând ajunseră într-o poieniţă înconjurată de tufişuri cu fructe de pădure, locul ideal de a face tabăra - după spusele lui Boromir. Iustinian strânse crengi lângă un tufiş cu zmeură, din care se servi mai des decât ocazional, pătându-şi ia în roz. Bătrânul scoase o pătură pe care o puse pe pământ şi făcu un cerc din pietre ca să facă focul când avea să se întoarcă de la vânătoare.

Pentru că le ghiorăiau maţele, cei doi, acompaniaţi de Ciobanu, porniră spre locul unde ştia Boromir ca aveau să găsească potârnichi. După câţiva zeci de metri ajunseră într-o liziera întinsă străbătută de un râu. Cinci potârnichi mişunau în jurul unui buştean lângă apă, scormonind pentru râme. Boromir îşi pregătise arcul iar băiatul praştia. Ciobanu pândea tot ce mişca, adulmecând prevăzător aerul.

Bătrânul îi făcu semn copilului să stea deoparte şi înaintă încet, ascunzându-se în spatele unui tufiş de măceşe. Pregăti arcul, cu ochii aţintiţi pe vânat şi trase. Nimeri două dintr-o dată, Iustinian rămânând uimit; unchiul său fusese şi era un arcaş grozav. Ciobanu alergă spre potârnichi grăbit. Luă arcul în bot şi merse spre bătrân cu coada pe sus.

Se întoarseră la tabăra lor. Bătrânul scoase un smoc de fân din desagă pe care-l puse între lemne. Ciocni două pietre şi fânul luă foc. Iustinian primise neplăcuta sarcină de a scoate penele potârnichilor, dar îi era foame aşa că se conformă. După ce îşi termină treaba se duse înapoi la lizieră să se spele pe mâini cât timp Boromir puse păsările la prăjit. Alte potârnichi erau adunate în jurul apei, spre norocul lui Iustinian, care se furişă după tufişul de măceşe şi ridică praştia. Mai avea puţin şi ţintea, dar...

-Aaa!

Ceva îl doborâse jos şi începuse să-l lingă pe faţă. Băiatul râse şi dădu jos un căţeluş cât o mingiuţă din păr de oaie. Căci aşa era: gri, cu blana creaţă şi cu cel mai drăguţ botic pe care-l văzuse copilul în viaţa lui.

-A, da' ce scumpel mai eşti, zise Iustinian luând căţelul în braţe, acesta continuând să-l lingă. Eşti un băiat bun, nu? Da, eşti un băiat bun! Eşti singur? întrebă copilul uitându-se în jur după mama puiului.

Vietatea scheună şi îşi băgă botul în cămaşa copilului. Începu să dea din codiţă şi să mai scoată încă o serie de schelelăieli lacrimogene. Inima îi crescu în piept băiatului, rămânând fermecat de perechea de ochii mari, sclipitori şi căprui. Îl cără înapoi în tabără unde potârnichile deja se rumeneau frumos.