Vicontele Verenței Pierdute, Volumul I, Lumina lui Trodheim

VVP I - Capitolul II - Zburători ai apei şi poveşti din trecut (partea 1)

Academia AluvioVel stăpânea prin măreţia sa întreaga Mare Nocturnă a Valahiei Unite. Era îngerul de pază, Zburătorii săi fiind împânziţi pe cele două mari fluvii ale ţării: Imbra şi Termira. Avea numeroase turnuri de veghe mici un far mare, în vârful căruia ardea seara un foc gigantic pentru orientarea ambarcaţiunilor în port.

Era o şcoală exclusivă pentru Zburători. Zburătorii făceau parte din Legiunile Regale, dar se deosebeau de Infanterie şi Cavalerie, aceştia luptând pe dragoni, în aer. AluvioVel, fiind şi port, pregătea şi musuli, care se înscriau la terminarea celor opt ani în Flota Regală, constituind excelenţa acesteia, devenind ulterior căpitani de nave. Studenţii aveau zilnic antrenamente grele şi lungi, ca în toate cetăţile Zburătorilor, ȋnsă numai cei de la AluvioVel exersau şi pe ambarcaţiuni maritime.

Boromir cunoştea prea bine fortăreaţa mării, lucrând ca paznic înainte să îl primească în grijă pe Iustinian. Totuşi se abţinea să-l înscrie pe băiat la cetate. Ceva îl făcea să creadă că acesta nu şi-ar fi putut îndeplinit întreg potenţialul acolo.

Cei trei ajunseră în sfârşit în faţa unei porţi mari de fier. Un băiat firav se uită la ei de sus printr-un telescop, de pe zidul fortăreţei. Boromir ridică o medalie de aur în aer, cu ajutorul ei putând fi identificat. Porţile se deschiseră scârţâind şi căruţa intră în cetate.

Bătrânul dădu imediat cu ochii de ceva care nu îl miră deloc: turnul directorului era pe jumătate dărâmat, câteva schele fiind ridicate pe lângă castel pentru reparaţii.

Un bărbat îmbrăcat în uniformă neagră îi ieşi în întâmpinare. Acesta era înalt, slăbuţ şi avea un nas mult prea mare pentru faţa lui trasă. La prima impresie nu arăta intimidant, însă după numeroasele medalii de pe pieptul său îşi putea oricine da seama cu cine avea de-a face. Marian Tronghic, comandantul flotei locale şi veteran de la Războiul de Întregire, se bucură tare să îşi revadă vechiul prieten.

-Delamara redecorează? zise Boromir dând noroc comandantului.

-Accident cu o catapultă. Erau emoţionaţi băieţii, cu Duopolul de anul ăsta şi altele...

-Emoţionaţi pe chelia lui Fidel Mischin! Leagă-i cu lanţuri de degete şi spânzură-i de catarg!

Cei doi bărbaţi râseră cu poftă, însă Iustinian şi Elena nu gustară gluma. Săriră din căruţă, dorind cât mai repede să ajungă pe dig. Iustinian deja putea auzi răgetele dragonilor în departare, un lucru ce îl făcu să ţopăie de fericire.

Boromir o luă vorbăreţ înainte cu Tronghic, copilul ajutând-o pe fata să care cosul cu merinde. Străbătură zidul cetăţii, ce era dublu ȋn zona portului pentru asigurarea unei apărări optime. Zidul exterior era de două ori mai gros decât primul, formând de fapt digul ȋntre academie şi marea deseori ȋnvolburată.

Ajunşi pe metereze, Iustinian şi Elena se aplecară peste margine ca să privească mai bine măreaţa corabie ce era ancorată la doar caţiva metri de zidul fortificat. Imediat fata îl reperă pe punte pe Teodor, un băiat şaten în uniformă de soldat, pe care îl strigă şi căruia îi făcu din mână. Acestălalt o observă şi o salută înapoi.

Iustinian bufni gelos privindu-l pe Teodor, sperând în secret ca acesta să nu îşi treacă Încercările. În curând îşi mută atenţia de la băiat spre doi dragoni Apă-Dulce, care scoaseră capul din apă în preajma provei. Acoperiţi în ilar, un material impermeabil de culoare gri, doi mascaţi stăteau călare pe dragoni, controlându-i cu ajutorul sceptrele lor cu pietre preţioase. Ar fi dat orice pentru un astfel de sceptru.

Şi ca prin minune, unul îi apăru chiar în faţă, făcându-l pe copil să tresară.

-De ce nu încerci unu ca ăsta?

Iustinian recunoscu sceptrul şi vocea aceea piţigăiată. Se întoarse la un moş sur şi gheboşat, care era îmbrăcat într-o robă albă şi ţinea în mână un sceptru lung, ce îl folosea pe post de toiag. Bătrânul se uita chiorâş la el, zâmbindu-i cu cei câţiva dinţi pe care încă îi mai avea. Lângă el era o fată tânără, brunetă, ce ţinea în mână un sceptru asemănător. Aceştia erau clarvăzători, iar Iustinian bănui că moşul tocmai îi citise gândurile.

-Maestrule Indel, ce mai faceţi? întrebă copilul politicos.

-Ei, ce să fac? grăi tărăgănat Indel, curăţându-şi cu marginea robei globul de cristal din vârful sceptrului. Bătrâneţea mă doboară. Ieri am realizat că toiagul nu mai este de protocol. De-abia mă mai ţin pe picioare. Turnul mă cheamă pentru ultimele clipe de vreo zece săptămâni. Ei... mi-au trimis şi o înlocuitoare, spuse el oftând, arătând cu degetul spre fata brunetă. Dar nu mă duc. Trebuie să văd cum se panichează ăştia pentru ultima oară!

Indel râse înfundat. Tronghic îl privi pe vechiul tovarăş cu simpatie.

-Ce e cu proba de azi, Marin? dorea să afle Boromir.

-Ei, prietene, să-mi spui mie că nu sunt original! Am doi Apă-Dulce în larg. Se apropie barca, dragonii ies furioşi, mai scoat nişte flăcări, tam-tam, ăştia ţipă şi i-am dat gata!

Iustinian aplaudă entuziasmat, Boromir izbucni în râs iar Indel strănută generos fix pe fata brunetă.

-Gata! zise în sfârşit comandantul. Ziua bună, Boromir! Hai, începeţi! ordonă acesta celor de pe corabie. Mondau, Sfărnic, Coţorin! La posturi!

Tronghic plecă alături de Indel şi de înlocuitoare, urmând a se îmbarca pe vapor. 60 de studenţi din anul VII îşi aşteptau căpitanul, tremurând de emoţie - dacă nu îşi treceau Încercările nu aveau permisiunea să plece în vacanţa de vară. Elena îi făcu din mână lui Teodor, care se aşezase la cârma bărcii.

Iustinian era gata de spectacol nautic şi chiar se interesă la mascaţii de pe zid dacă putea vreounul să îi împrumute un binoclu. Nu apucă să primească niciun răspuns pentru că Boromir îl luă de braţ şi îl trase după el spre castel. Câţiva studenţi îi dădură bună ziua bătrânului cât cei doi urcară până în vârful turnului de vest la cabinetul directorului. Uşa acestuia era deschisă aşa că ei intrară fără să anunţe. Deoarece peretele era distrus, directorul stătea pe marginea camerei realmente, dând ordine şi indicaţii celor de jos.